Amalia Enache: Unde a dispărut generozitatea?

De Amalia Enache, pe
Într-o lume măcinată de criza sanitară, oamenii nu își mai găsesc atât de ușor resursele pentru a fi generoși cu semenii. Este important să înțelegem de ce am ajuns aici – dar, mai ales, cum să nu rămânem blocați în această stare.

Cui să-i mai ardă de balene, de defrișări, de sărmanii tăcuți ai lumii când viețile noastre, ale tuturor, arată de parcă ne-am întâlnit cu balena, un copac ne-a tăiat calea când părea că atingem țărmul să ne salvăm, iar greutățile sărmanilor devin ușor-ușor imaginea unei amenințări pentru noi înșine?! Dragilor, pe cât sunt nevoile de mari, pe atât de greu o duce generozitatea în perioada aceasta!

Grele vremuri pentru doamna generozitate, care abia prinsese nițel curaj, și criza sanitară a tăiat orice elan! Cum să rămâi generos când restaurantul în care ai băgat bani și suflet, de la scaunele alese până la doamna angajată să curețe cartofii, arată ca o clădire bântuită după atâtea luni de obloane trase, cum să te preocupe copiii nimănui când nu mai știi cum să faci cu ai tăi, cu școala lor online cu tot?!

Citește și: Augusta Lazarov: 2020 nu este doar despre pandemie

Caritate în vreme de pandemie

Am să vin totuși cu niște povești și cu niște argumente. Când spitalele le-au închis ușile în nas și i-au pus în așteptare pe cei care exact asta nu mai aveau, timp să aștepte, pe bolnavii de altceva decât de COVID-19 aflați în stadii terminale, pe oamenii aceea îi durea în continuare. Îi durea rău corpul și sufletul, pentru că li se spunea că pentru ei nu este loc.

Și undeva au căutat alinare, undeva au sperat să fie totuși o ușă deschisă și pentru ei, o pastilă contra durerii, un pat, o vorbă bună. S-au dus în doar primele cinci luni ale pande­miei 5 000 de astfel de oameni către Hospice Casa Speranței, care oferă îngrijiri paliative, adică mai mulți decât ajungeau într-un an întreg. Normal, doar spitalele îi refuzau. Numai că în fix aceeași perioadă donațiile către acest ONG au scăzut cu 90%!

Cumva, firesc, companiile și-au direcționat banii către nevoia urgent apărută și au ajutat spitalele să se doteze cu unități mobile și echipamente pentru medici. Numai că toate celelalte probleme au rămas în con­tinuare la fel sau chiar mai acute. Co­piii care au nevoie de terapii locomotorii și nu numai, sprijiniți de KinetoBebe cu o parte considerabilă din costul tratamentului, nu pot face nicio pauză. Donatorii au luat și de aici pauză. Am văzut cu ochii mei acolo disperarea din ochii părinților cu copii cu diverse probleme locomotorii sau neurologice, pentru că toate centrele kineto din spitalele de stat au fost ferecate de pandemie.

Nici cancerul nu îți dă timp de așteptare, așa că ar fi cumplit să nu continuăm donațiile pentru spitalul construit de Dăruiește Viața.

Hope and Homes for Children România închide de mai bine de 20 de ani orfeli­natele acelea odioase care ne-au înspăi­mântat când le-am aflat poveștile în anii ’90 și mută copiii în case care să semene cu cele ale unor familii. Un efort uriaș făcut numai din fonduri private. Dar nu e ca și când copiii în risc sunt doar aceia, care erau abandonați la momentul declanșării crizei sanitare.

Citește și: Despre limite

„Generozitatea ne poate salva pe toți când lumea ni se pare un loc greu de suportat“

Mai există câteva mii pe care trebuie să ni-i imaginăm ca și când ar fi deja în pragul centrelor de plasament, ca viitori copii abandonați, pentru că familiile lor trăiesc de pe o zi pe alta, depind de niște slujbe foarte volatile, dacă au sau nu bani de chirie și care exact fără asta au rămas odată cu închiderea lumii: fără speranță, fără perspectivă, fără putința să-și țină copiii aproape. Între toate distanțele pe care ne-am obișnuit să le punem, există una pe care nu ne permitem să o lăsăm să se întâmple, după ce am văzut cât de greu ne e să intervenim apoi: cea între mame, tați și copiii lor.

Când educația copiilor s-a mutat, chipurile, online, 25% dintre copiii României au rămas complet pe dinafară. Complet, fără nicio șansă. Salvați Copiii a pornit un efort uriaș să-i ajute cu tablete pe cei care altfel pierd complet ritmul cu cei din generația lor.

Știu că ne e greu tuturor. Dar mai știu că până și în pildele din Biblie pe flămând îl ajută mai cu seama acela care are doar un pic mai mult, nu neapărat bogații. Eu am ales să fac donații recurente prin SMS, de câte 2 euro lunar, către toate cauzele în care cred. E o metodă simplă și eficientă dacă ne adunăm mai mulți. 10 euro lunar, să zicem, sunt vreo 50 de lei. Cât o ieșire o dată la o masă, de exemplu. Prefer să-mi donez această masă celor pentru care suma e chiar esențială.

Generozitatea ne poate salva pe toți când lumea ni se pare un loc greu de suportat. Să nu uităm exemplul medicului de la ATI din Piatra Neamț care a sărit în foc pentru bolnavi despre care mulți am fi gândit, probabil, că oricum nu mai aveau vreo șansă. Le-a dat el acea șansă.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro