Radu Mihăileanu: “Când suntem îndrăgostiţi, totul e posibil”

De Adina Rosetti, pe Ultimul update Miercuri, 24 mai 2017, 11:06
“Povestea iubirii”, primul lungmetraj în limba engleză al lui Radu Mihăileanu, bazat pe bestsellerul “Istoria iubirii” scris de Nicole Krauss, va avea premiera  în România la Festivalul Internațional de Film Transilvania (2-11 iunie). Am stat de vorbă cu regizorul despre cum s-a transformat o carte într-un film și despre dragostea pentru cinema.

Cel de-al șaselea film al  regizorului și scenaristului Radu Mihăileanu (născut în 1958 la București și stabilit în Franța în anii ‘80) urmărește povestea de dragoste dintre Leo și Alma, doi tineri evrei din Polonia pe care ororile celui de-a doilea război mondial par să-i despartă pentru totdeauna. Mihaileanu a regizat filme multipremiate precum Trahir (1993), Trenul vieţii/ Train de vie (1998), Trăieşte!/ Va, vis et deviens! (2005), Concertul (2009), Izvorul femeilor/ La source des femmes (2011). “Istoria Iubirii” se va bucura de o serie de proiecții speciale în Cluj, în prezența regizorului și a renumitului actor britanic Derek Jacobi. Pe 5 iunie, va putea fi văzut pe ecranul uriaș din Piața Unirii, iar pe 7 iunie, chiar în localitatea Dâncu, acolo unde s-au desfășurat o parte dintre filmări.

Filmele dumneavoastră anterioare au pornit, mai mult sau mai puţin, de la poveşti reale, cu care v-aţi întâlnit sau pe care le-aţi auzit. „Povstea Iubirii” este ecranizarea unui roman, ce v-a atras la această poveste? 
Am citit cartea prin 2006, cred, şi m-au lovit forţa dramatică, povestea şi mai ales puterea dragostei. Era deja o perioada de criză a omenirii – vedeţi toate crizele care sunt în lume, mai ales crizele politice – o lipsă de dragoste, de generozitate, de privire plină de dragoste asupra celorlalţi. Mi-am spus că trebuie să fac un film, să le spun oamenilor că mai există speranţă, mai există acest tip de dragoste extremă, romantică, împotriva tuturor crizelor, tragediilor şi conflictelor. Acesta a fost primul gând. Apoi, am regăsit în cartea lui Nicole Krauss acest dialog care se regăseşte şi în filmele mele, între istoria omenirii şi povestea intimă a personajelor, între tragedie şi comedie. Personajul principal, Leo, seamănă foarte mult cu tatăl meu care a supravieţuit multor încercări (a fost deportat într-un lagăr, a scăpat de nazism, a scăpat de comunism, de Ceauşescu), păstrându-şi în acelaşi timp umorul pe care îl are şi astăzi, la 96 de ani. Mi s-a părut că această carte e scrisă pentru mine…

A fost greu să obtineți drepturile de ecranizare? Cum a fost procesul scrierii scenariului, transformării cărţii în film?
Totul a fost greu, dar când iubeşti nimic nu e greu! Producătorii mei s-au luptat cam opt ani să obţină drepturile, erau la Warner şi, initial, filmul trebuia să fie făcut de Alfonso Cuaron. Se pare că a scris şi un scenariu, dar până la urmă nu a mai făcut filmul, pentru că a făcut Gravity. Atunci am putut să luăm noi drepturile, iar scrierea scenariului a fost destul de complicată, căci povestea din carte pendulează între trecut şi viitor şi niciodată în ordine cronologică. Erau multe poveşti care nu au mai intrat în film. Pe de altă parte, cartea având un stil literar minunat, pariul era să transform acest stil într-unul cinematografic. Totul cu condiţia de a rămâne fidel poveştii şi stilului cărţii. Nu a fost uşor, cum de altfel nu a fost nici producţia: un buget foarte mare, filmări la New York şi Montreal în condiţii cu legi sindicale foarte diferite de Europa, cu actori americani, englezi, români, canadieni, în limba engleză – totul a fost un pariu nebun!

Aţi colaborat cu scriitoarea romanului, Nicole Krauss, în procesul de scriere a scenariului, a fost implicată în crearea filmului? 
Nu, de când ne-am întâlnit prima dată ea mi-a spus foarte sincer şi direct că nu vrea să participe deloc la scenariu. E foarte dureros, e că şi cum ai făcut un copil într-un fel şi apoi vine altcineva şi-l machiază în alt fel. Oricum o carte şi un film sunt diferite. Ea a înţeles că trebuie tradusă cartea într-un alt limbaj. Misiunea mea de regizor este de a traduce această poveste formidabilă unui spectator de cinema.

Radu Mihăileanu:  “Când suntem îndrăgostiţi, totul e posibil”

Radu Mihaileanu pe platou la filmari

Este şi primul dvs film în limba engleză, care este motivul pentru care aţi ales să lucraţi în această limba? 
Pentru că povestea se petrece la New York, locul unde se refugiază personajul feminin. Decizia a fost să filmăm în engleză pentru a fi exact ce cerea povestea. N-a fost uşor să filmăm acolo, dar nici atât de crunt pe cât credeam. Până la urmă, e visul oricărui cineaste de a filma la New York. E poate cel mai cinematografic oraş din lume, încărcat de istoria cinemaului. Imaginea are o forţă nemaipomenită, totul vorbeşte…

O parte din filmări au avut loc şi-n România, la Cluj şi într-un sat din împrejurimi, unde filmul va avea o proiecţie specială, în cadrul TIFF…
Da, o parte din poveste se întâmplă în Polonia, înainte şi în timpul războiului, pe aceea am filmat-o în România, într-un sat extraordinar. Sunt destul de emoţionat şi cred că o să tremur înaintea acestei proiecţii pentru săteni. Ne-au primit cu o căldură incredibilă, pe care au simţit-o toţi din echipa franceză, americană, canadiană. Tot satul a participat la această filmare, de abia aştept să îi revăd, o să facem sigur un chef!

Povestiţi-ne puţin despre cum aţi ales distribuţia… 
Am avut un casting foarte greu. Personajul lui Leo începe pe la 18 ani şi termină pe la 80 şi ceva… Alma, iubita lui, la fel. Aveam doi copii care trebuiau să joace tragedie, comedie, de toate. Mă întrebăm cum o să-i găsesc, cum o să-i întineresc sau îmbătrânesc? Trebuia să găsesc actori tineri şi bătrâni care se semene, gesturile şi mimica să fie identice. La Gemă Aterton m-am gândit imediat, e frumoasă, inteligenţă, sclipitoare, iar fizicul ei poate fi îmbătrânit uşor şi credibil cu machiaj. Apoi Derek Jacobi, un geniu, va veni în România cu mine. Unul dintre cei mai mari actori ai lumii şi un suflet enorm.

Radu Mihăileanu:  “Când suntem îndrăgostiţi, totul e posibil”

Scena din Povestea Iubirii

Cum simţiţi publicul român, care e particularitatea lui? 
Atât cât îl cunosc eu, aş pune că e foarte subtil şi divers. Are nevoie de spectacol, de destindere, dar în acelaşi timp are nevoie de inteligenţă, de emoţie, de o călătorie în gândirea cuiva sau, prin intermediul unor personaje, spre alte meleaguri intelectuale sau chiar geografice.

Cinema de artă/ autor vs. cinema comercial? Cum se îmbină cele două în opera dvs. cinematografică? 
Este un pic între cele două, nu e nici cinema de artă, în sensul de inaccesibil, dar nici comercial de tip hollywoodian. Mă situez la mijloc, precum pe care îi admir – Chaplin, Costa Gavras, Milos Forman, Polanski. Nu pot să pun o frontieră între artă şi comercial. Cred că cinemaul poate fi şi spectacol, dar poate aduce şi un punct de vedere al autorului asupra lumii şi societăţii. Cred că cineastul cel mai abstract ar vrea să ajungă la spectator.

Multe dintre filmele dumneavoastră au în centru dragostea, puterea incredibilă a dragostei. Ce aţi învăţat cel mai important despre dragoste – din viaţă şi din cinema? 
Eu personal am învăţat că e o forţă nemaipomenită a vieţii – când suntem îndrăgostiţi, totul e posibil. Dragostea da speranţa că merită să trăieşti clipă următoare şi că, orice s-ar întâmplă cu omenirea, nu trebuie să ne lăsăm învinşi, trebuie să sperăm. Mie personal dragostea îmi da o voinţă suplimentară. Apoi dragostea m-a învăţat răbdarea. Când eram tânăr, mă precipităm şi voiam să obţin totul foarte repede. Cu timpul, am învăţat răbdarea. În rest, avem nevoie de poezie în viaţă, iar dragostea aduce capacitatea de a oferi şi a recepţiona poezie.

Ce va emoţionează cel mai mult la sufletul feminin? 
Capcana e că, orice aş spune, ar fi un clişeu. Femeia e un mister de zi cu zi, pe care nu cred că-l voi descifra vreodată complet. Simplificând un pic, ceea ce mă fascinează la personajele feminine e, pe de o parte, forţă poetică, pe de altă parte, în mod contrariu, felul în care femeile rămân cu picioarele pe pământ. Forţă poetică stă şi în şi relaţia cu intimitatea – asta m-a fascinat întotdeauna şi de aceea am poate mai multe prietene femei decât bărbaţi. Apoi, există o mie de nuanţe… Tot timpul încerc să reproduc în personajele mele feminine capacitatea asta de a se înalta şi, în acelaşi timp, de a trage bărbaţii înapoi la realitate, pe pământ.

Radu Mihăileanu:  “Când suntem îndrăgostiţi, totul e posibil”

Cât de importantă este coloana sonoră într-un film, cum va alegeţi muzică şi ce urmăriţi în alegerea ei? 
Este primordial pentru mine şi am şansă de a avea un compozitor extraordinar, Armand Amar. Sunetul atinge foarte mult partea inconştienţă a spectatorului. Câteodată putem scrie prin sunet şi, mai ales, prin muzică o parte invizibilă. Muzică aduce în film o informaţie suplimentară, câteodată contradictorie, dar care ne incită imaginaţia tocmai pentru că atinge partea inconştienţă. Eu plec tot timpul în filmare cu o tema muzicală principala a filmului, care mă ghidează, apoi lucrez cu compozitorul.

Ce vă leagă în prezent cel mai mult de România? 
Sunt atâtea lucruri… Cele conştiente sunt prietenii, meleagurile, mirosurile, tot ce a atins copilăria mea. Salată de vinete pe care continui să o fac în fiecare weekend. Locuri precum Vălenii de Munte, unde am copilărit şi unde erau păduri de mesteceni. Şi sufletul oamenilor şi caracterul cald, amestec de latinitate şi de spirit slav, pe care nu prea l-am găsit în alte părţi (de asta am avut dificultăţi de a mă integra în Franţa). Mă regăsesc în fraza lui Cioran care zice: “A fi sau a nu fi, nici una, nici alta”.

Foto: PR

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro
Urmărește-ne pe Google News
Primești pe e-mail cele mai importante articole apărute pe Unica.ro!