INTERVIU EXCLUSIV. Fiul lui Marin Preda, Alexandru, este curatorul de seriale la Unica

De Raluca Hagiu pe
Alexandru este fiul cel mic al scriitorului Marin Preda, moștenire pe care o poartă cu relaxare și modestie. Are un blog de seriale foarte bine documentat, serialex.ro, cântă la patru instrumente și, când nu scrie, compune sau produce muzică în studioul lui de înregistrări. Din această lună îi vei putea citi recomandările cinefile și pe unica.ro.

Dacă ar fi fost un personaj de film, lui Alexandru Preda (49 ani) i-ar fi plăcut să fie Colonelul Jack O’Neill din serialul „Stargate“, să descopere lumi noi. De fapt, chiar asta face, deși aceste lumi nu arată ca-n „Stargate“. Scrie pe site-ul său despre tărâmuri adevărate sau imaginate de regizori și călătorește în universuri paralele pe acorduri de muzică, în studioul său de înregistrări, DrumRec Studio.

Alexandru a văzut sute de seriale în cei de 20 de ani de când și-a descoperit această pasiune și nu le recomandă decât pe cele care merită văzute. În era bingingului, a supraproducției de conținut și a lipsei de timp, acesta se dovedește a fi un real ajutor.

Sigur, Alexandru are multe seriale favorite, dar niciunul nu îl întrece pe cel în care el joacă rolul de tată. Are un băiat de 6 ani și o fată de 17, iar filmul acesta îi ocupă cel mai mult timp. Chiar dacă este fiul marelui scriitor Marin Preda, Alexandru nu a simțit niciodată nevoia să dovedească ceva, nici să facă uz de numele lui. A găsit rezolvări la întrebările existențiale în cărțile tatălui său, pe care l-a pierdut când avea doar 9 ani, a învățat să-și prețuiască amintirile și și-a găsit propriul mod de a-și exprima latura artistică.

Când ai conștientizat că ești fiul scriitorului Marin Preda?
Nu a fost un moment anume când am conștientizat că am un tată celebru. Știam că e foarte cunoscut, dar cred că nu știam câți followeri (n.r. – urmăritori) are exact (râde). După ce a murit, după ce i-am citit cărțile, am realizat.

Eu eram fiul cel mic al lui Marin Preda și, deși aveam această etichetă lipită de mine, n-am simțit niciodată nevoia să și dovedesc ceva în acest sens. Îmi era bine în pielea mea și n-am făcut uz de numele meu, chiar dacă aș fi avut unele avantaje. Taică-miu chiar mi-a zis odată, după o vizită la școală: băiete, pune mâna și învață, că dacă o să rămâi repetent nu o să vin eu să te salvez. Nu știu de unde îi venise lui ideea asta cu repetenția, la noi la școală nu a rămas nimeni repetent, dar probabil că așa credea el că devine treaba asta cu școala. Nu înveți – rămâi repetent.

În copilărie nu am simțit foarte mult apăsarea numelui pe umerii mei, iar în școala generală am avut noroc de profesori deștepți care m-au lăsat să învăț în ritmul meu fără să pună presiune pe mine. Recunosc că n-am făcut vreo mare pasiune pentru bețișoare și bastonașe și învățam doar când trebuia. Și, cu toate astea, frica lui taică-miu nu s-a adeverit și n-am rămas repetent niciodată, ba chiar am fost premiant.

Mai târziu, în adolescență, am simțit presiunea numelui. Am dat la Jurnalism, m-am apucat de scris și am început să mă simt subiect de comparație. Aveam senzația că, oricât de bine aș fi scris, am să fiu judecat mai degrabă prin prisma numelui și mai puțin pentru calitatea actului meu artistic. Îmi aduc aminte la un moment dat, după ce am dat un interviu mai amplu într-o publicație de mare tiraj, că cineva mi-a scris un comentariu: „Domnule Preda, am citit interviul dumneavoastră, dar mă așteptam la mai mult de la fiul lui Marin Preda, credeam că sunteți mai deștept“. Stimate cititorule, acum îți spun sincer, și eu credeam la fel. Ulterior, teama acestei permanente comparații s-a accentuat și asta m-a determinat să îmi caut alte modalități de exprimare. Așa am ajuns să fac muzică.

Ce amintiri ai despre tatăl tău?
Am foarte multe amintiri, poate odată în viața asta o să le aștern între două coperți de carte. Din „păcate“, amintirile mele stau doar sub clopotul copilăriei, pentru că relația mea cu tata a fost una exclusiv tată – fiu. Când am crescut, recunosc că am avut mici pusee de invidie pe acele persoane care l-au cunoscut mai bine și care povesteau cu mândrie despre momentele trăite în compania lui Marin Preda. Dar, pe măsură ce anii mi-au albit tâmplele, am devenit mai înțelept și am învățat să-mi prețuiesc mai mult propriile amintiri, indiferent de cât de bogate erau ele.

Da, au fost momente memorabile pe care mi le amintesc cu emoție – prima bicicletă, prima masă la Capșa ca bărbații sau prima plimbare pe aleea Palatului Mogoșoaia, la vânătoare de castane, privilegiu pe care l-am avut într-o seară de toamnă. Ulterior aveam să aflu că acestă plimbare pe aleea cu castani dezvoltase o mică „bursă de pariuri“ printre locatarii casei de creație. „Pe cine o să ia azi Preda la plimbarea lui de seară?“

Cum simți că ți-a influențat evoluția?
Aveam 9 ani când a murit tata și călătoria mea ulterioară prin această lume a fost una firească plin simplitatea ei, deși aveam un bagaj emoțional și sentimental destul de mare. Privind în urmă, recunosc că mi-aș fi dorit de multe ori să pot sta alături de el la o cafea și să-l rog să mă ajute să înțeleg sensul vieții, dar am avut totuși norocul să mă regăsesc în personajele cărților lui, ceea ce mi-a folosit în diferite situații. S-a întâmplat astfel să-mi găsesc rezolvări existențiale ascunse adânc printre paginile cărților lui și lucrul ăsta m-a ajutat de multe ori. Cred că fac parte din categoria cititorilor care s-au identificat cu anumite personaje de carte, iar ajutorul mult așteptat l-am primit de multe ori chiar de la taică-miu, pe neștiute, fără să-mi dau seama și fără să îl cer…

Care este cartea ta preferată din cele scrise de el?
„Delirul“. Dar recunosc că sunt și cărți pentru care nu am făcut vreo pasiune. Noroc că sunt puține. „Moromeții 2“ este una dintre ele. Apoi „Risipitorii“ – se spunea că a fost cea mai chinuită carte a lui, a scris nouă variante… Cred că a vrut să schimbe universul narativ, a vrut să evadeze din lumea țărănească. În fine, cartea nu pare a fi la nivelul celorlalte. „Delirul“ mi-a plăcut cel mai mult, apoi „Viața ca o pradă“ și „Cel mai iubit dintre pământeni“.

Când ți-ai descoperit pasiunea pentru seriale?
Călătoria asta am început-o acum vreo 20 de ani cu serialul „X-Files“. Pentru cine nu știe, „Dosarele X“ a fost una dintre cele mai tari producții SF-Thriller ale anilor ’90, cu cinci Globuri de Aur în buzunar. Mie mi-a plăcut așa de mult încât l-am văzut de două ori, cu toate că avea nouă sezoane. Anii de ucenicie i-am făcut cu „Seinfeld“ și „M*A*S*H“, pentru ca ulterior să devin serialist adevărat cu „Stargate SG1“, unul dintre cele mai bune seriale SF pe care le-am văzut. Au urmat altele și altele și pot spune, acum, după 20 de ani de la primul meu serial, că am devenit „connaiseur“ și pot mirosi după doar câteva episoade dacă un serial este bun sau nu.

Aventura Serialex a început cu un vlog pe YouTube, într-o experiență video pe care am găsit-o superinteresantă, dar înfiorător de obositoare. După două sezoane, am depus armele video și m-am reîntors la prima iubire, scrisul. Și astfel a apărut serialex.ro, blogul serialistului pasionat care se luptă cu timpul și cu îndoiala fiecărui titlu nou. Timpul este inamicul public al consumatorului de seriale. Lunar apar zeci de producții și, cum este imposibil să le vezi pe toate, trebuie să le cauți doar pe acelea care merită. Aici intră în scenă Serialex, blogul consumatorului de seriale.

Spre bucuria mea, ceea ce a pornit ca un hobby s-a transformat într-o activitate serioasă, care îmi ocupă din ce în ce mai mult timp.

Ce gen de seriale preferi?
Îmi plac toate producțiile bune și uneori am ambiții idioate să nu mă uit la serialele foarte populare. Trei ani m-am încăpățânat să nu mă uit la „Urzeala tronurilor“, cu toate că știam că e un serial foarte bun, care merită văzut. Totul până într-o seară, când am pierdut un pariu cu un coleg de trupă, iar pedeapsa mea a fost să-i povestesc primul sezon. Asta se întâmpla când deja serialul ajunsese la sezonul 4. După primele două episoade, m-am bucurat la maxim că am pierdut pariul și, odată rupt „blestemul“, am savurat fiecare episod al acestui serial extraordinar.

Revenind la întrebarea ta, cred că SF-urile sunt preferatele mele, urmate la mică distanță de serialele polițiste și filmele de război. La polul opus aș pune comediile, cu toate că am fost și rămân un mare fan „Seinfeld“ și „M*A*S*H“.

La sfârșitul anului trecut a avut loc premiera filmului „Moromeții 2“ – cum ți s-a părut?
Am văzut nenumărate filme și seriale și am descoperit, din păcate, că majoritatea ecranizărilor nu respectă sau respectă prea puțin romanul de la care au plecat. Primul exemplu care îmi vine în minte este „Moromeții 2“, film pe care îl consider departe de spiritul și litera lui Preda.

Recomandă-ne cinci seriale de văzut în perioada aceasta…
1. „Big Little Lies“, pentru că nu știi când o să mai ai ocazia să vezi trei superactrițe sub aceeași umbrelă.
2. „Cernobîl“, pentru că e o lecție de istorie la care nu ai voie să lipsești.
3. „Casa del Papel“ sezonul 3, pentru că, în vârtejul filmelor americane, a prins la public un film în spaniolă care, deși miroase de la o poștă a „Ocean’s Eleven“, e un serial bun.
4. „Altered Carbon“, pentru că nimeni nu trăiește veșnic…
5. „The OA“, pentru că e ciudat de mișto și înfiorător de „mind twisted“.

Recomandările lui Alexandru Preda vor putea fi citite de acum înainte săptămânal pe www.unica.ro!

Primul text apare luni, 26 august 2019.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro

Andreea Antonescu a oferit mai multe detalii despre divorț

Andreea Antonescu a oferit mai multe detalii despre divorț