Pe calea care taie Spania de la est la vest, îşi tocesc pingelele o sută de mii de pelerini anual. Dintre aceştia, 50 sunt români, şi numărul lor e în creştere. Trei femei care au fost acolo povestesc despre magia Drumului.Santiago de Compostela este un oraş din Spania, punctul terminus al unui drum de legendă. Catedrala care se află aici se spune că ar adăposti moaştele apostolului Iacob, motiv pentru care pelerini din toată lumea au mers neobosiţi de-a lungul secolelor până aici. Dar cel mai bătătorit este drumul numit simplu „Camino“ (Drumul), care traversează Spania de la est la vest, din Pirinei până la Oceanul Atlantic. Traseul trece chiar pe sub Calea Lactee. Energia ei benefică plus scopul religios al călătoriei au făcut ca, în timp, Drumul să capete o reputaţie legendară. Cine merge pe el îşi schimbă viaţa, minunile îl însoţesc atât pe drum, cât şi după, iar la capăt, Sfântul Santiago îi îndeplineşte o dorinţă.Punctul de plecare este, de regulă, Saint Jean Pied de Port, un oraş în Franţa, la 8 kilometri de graniţa cu Spania. Drumul are circa 800 de kilometri, care se parcurg fie pe jos, fie pe bicicletă - asta dacă vrei să beneficiezi de statutul de pelerin, care îţi dă dreptul să înnoptezi de fiecare dată într-un hostel - refugiu creat special în acest scop. Aici ţi se oferă un pat într-un dormitor comun, unde vei locui împreună cu alţi pelerini, la un preţ care să te ajută să fii atât de mult timp pe drum. Simbolul drumului este scoica, pentru că trupul neînsufleţit al sfântului Iacob a fost găsit pe coasta Spaniei acoperit de scoici, dar şi pentru că forma ei seamănă cu un soare la apus, punct cardinal către care se îndreaptă mereu călătorii. Mulţi dintre ei au scris despre Camino şi magia lui, cei mai cunoscuţi fiind Paulo Coelho cu al său „Jurnalul unui mag“, dar şi Shriley MacLane şi Luis Bunuel. Cea mai importantă sărbătoare anuală este Festivalul Sfântului Iacob, care are loc pe 25 iulie. Am întâlnit şi noi trei călătoare, ale căror poveşti te vor convinge că merită să te rupi de rutină şi să intri într-o aventură din care cu siguranţă vei ieşi altfel decât erai.Lupta cu tine însăţiNu ţi se schimbă viaţa, ci felul în care te raportezi la eaUna dintre cele mai puternice surse de fascinaţie pe Camino povesteşte Cătălina Murariu, 26 ani, marketing manager în publicitate este aceea că îţi oferă un cadru ideal pentru introspecţie. Astfel, după Camino nu viaţa ta este cea care se schimbă, ci felul în care te raportezi tu la ea. Zilele de mers continuu îţi aduc lupte tăcute cu dificultăţi din exterior – vremea, relieful, lipsa apei în unele zone, dar mai ales cu dificultăţi din interior, din tine – teama, incertitudinea referitoare la nevoile de bază (niciodată nu poţi şti cu precizie unde vei dormi şi ce vei mânca), oboseala, durerile de picioare. Apoi, năvălesc gândurile şi toate acele mari întrebări despre propriul tău destin, toate acelea pe care în viaţa cotidiană le concediezi amânându-le pentru un termen nedefinit.În momentul în care ai navigat cu fruntea sus pe valuri de gânduri şi de greutăţi apărute pe drum, atunci răsare un soare care-ţi luminează până şi cele mai adânci cotloane sufleteşti. Atunci, pe Camino, te deschizi pentru peisajele de o frumuseţe ce-ţi taie respiraţia, pentru satele primitoare şi prieteniile cu oameni din întreaga lume, oameni ca tine, veniţi să înfrunte aceleaşi furtuni. De aceea, la întoarcerea de pe Camino te simţi… întregit. Şi începi să fii armonios ca un instrument bine acordat – mai curajos, mai puţin dispus la compromisuri, mai înţelept. Din acel punct încep să apară şi schimbările exterioare: un nou job, un alt traseu sentimental, un zâmbet constant. Prieteniile se leagă repede pe Camino şi au o savoare similară camaraderiilor de pe front: oameni care simt la fel, care au trecut prin aceleaşi provocări şi care se pot înţelege cu puţine cuvinte.Aceste prietenii mai au o particularitate: sunt scurte şi nu ştii niciodată când cealaltă persoană va dispărea din viaţa ta. Şi astfel, înveţi despre importanţa de a te bucura de un om atunci şi atât cât este lângă tine, de a-l lăsa să zboare fără regrete şi de a spune ce ai de spus atunci când ai ocazia. De exemplu, Pablo din Australia. Un bărbat frumos, de origine spaniolă, cu şuviţe argintii împletindu-se cu buclele negre. L-am întâlnit o singură dată, am mers alături vreo jumătate de oră şi nu l-am mai văzut după aceea niciodată. Îl pomenesc pentru că m-a învăţat un mod aparte de a lega şireturile, lejer pentru picior, însă ferm în dreptul gleznei, care mi-a îmbunătăţit semnificativ tot restul Camino. Am botezat acel sistem „the Pablo knot (nodul Pablo)“ şi l-am arătat tuturor pelerinilor cu probleme la picioare.O altă întâlnire care m-a marcat a fost aceea cu James şi Marianne, din Marea Britanie. Pentru James, Marianne a fost răspunsul la un pariu cu divinitatea. S-au cunoscut pe Camino. S-au îndrăgostit atât de puternic unul de celălalt şi ambii de Camino, încât trei ani nu au mai putut pleca de acolo. De trei ani, străbăteau Camino înainte şi înapoi. Între timp s-au căsătorit, au doi copii şi au început să construiască un hotel pentru pelerini într-un sat în care nu existase până atunci niciun loc de popas. Şi încă un personaj inedit: Miguel, din Spania. Un bucătar plinuţ, mergând spre vârsta pensionării, a cărui pasiune era Camino şi gătitul. Miguel făcuse Camino de 13 ori când l-am întâlnit. În fiecare seară, peleri-nii care voiau să deguste bucate spaniole de înaltă clasă făceau o chetă pentru a cumpăra diverse ingrediente şi îl lăsau pe Miguel să se desfăşoare în arta aromelor şi a bunei dispoziţii.“Curajul de a schimbaÎndrăzneşti să faci lucruri la care înainte nici nu visaiLucram ca director de marketing într-o companie producătoare şi distribuitoare de bunuri de toate felurile, de la cosmetice la mâncare spune Veronica Drăgoi, 40 de ani. Eram într-o vrie, tot timpul aveam deadline-uri, aveam proiecte, aveam responsa-bilităţi... Pentru mine, Camino era exact ce-mi trebuia. Aveam nevoie de un moment de linişte, în care să fiu singură cu mine şi să nu mă grăbească nimeni în nicio direcţie. Şi din toată chestia asta să se decanteze ceva. Iniţial, ar fi trebuit să plec cu prietena mea, care s-a răzgândit în ultima clipă. Am plecat singură. Mi-am dat demisia, dar aveam o promisiune pentru un job la întoarcere.Pe drum, într-o primă fază am fost anesteziată, aproape că nu mai aveam simţuri. Nu eram obişnuită să fiu atentă la fiecare fir de iarbă, la fiecare podeţ mişcător de care mă sprijineam. Treptat, toate simţurile mele s-au deschis pe rând. Aşa se face că, atunci când m-am întors şi am scris cartea, am putut să retrăiesc cu acurateţe fiecare moment. N-am avut nevoie să-mi explice nimeni teorii şi filosofii – le-am trăit pe pielea mea. Am plecat cu o dorinţă imensă de a mă înţelege pe mine însămi. Am trăit cu credinţa că, într-un fel sau altul, drumul ăsta o să-mi aducă un soi de împlinire, un soi de cunoaştere aparte a fiinţei mele. Dar cumva drumul m-a transformat înainte de a-l începe. Pentru că entuziasmul şi bucuria pe care le ai când ştii că urmează să faci ceva care-ţi place grozav te schimbă. La plecare, simţeam că-i iubesc pe toţi oamenii din avion! Cartea în care am povestit totul se numeşte „Camino. O călătorie care mi-a schimbat viaţa” – pentru că aşa a fost. După ce m-am întors, am mai lucrat tot ca director de marketing încă patru ani. În acelaşi timp, mi-am scris cartea – noaptea, de la 12 până la 3 – şi am început şi o afacere, un mic hotel pentru tineret. Probabil că n-aş fi făcut-o niciodată dacă n-ar fi fost călătoria. Nu aş fi avut ideea şi mi-ar fi fost frică, pentru că eram singură. Nu ştiu dacă drumul mi-a crescut curajul, dar m-a făcut să mai renunţ la temeri.Am înţeles unele lucruri, le-am uitat, mi le-am amintit din nou. Pentru că ceea ce descoperi tu însuţi are mai multă putere decât tot ceea ce ai citit vreodată. Nu ştiam cum să mă descurc, nu ştiam nimic despre businessul ăsta. M-au ajutat ai mei: mama, nepoatele mele – fetele verişoarei mele. Cea mică, pe care o cheamă Vera, ca şi pe mine, şi căreia i-am dedicat şi cartea, avea 16 ani pe atunci. Într-o primă fază, cu ea şi cu mama am început. A doua călătorie am făcut-o în 2008. A fost o conjunctură, n-a mai fost aceeaşi experienţă, dar a fost foarte intensă. Am făcut Camino portughez. Am plecat de la Lisabona, tot către Santiago de Compos-tela, dar prima dată am mers de la graniţa cu Franţa către Santiago. Am plecat cu nepoata mea, Vera. Am umblat vreo 6-7 ore pe zi, am mers doar vreo 400 de km erau 600 cu totul. O parte am sărit, traseul de la Lisabona până în Porto nu era aproape deloc marcat.Ne-am rătăcit în pădure... Pentru mine asta a fost şi provocarea, să văd cum reacţionez când trebuie să fiu responsabilă pentru cineva. Cum m-a transformat Camino? La modul vizibil, am o afacere, am scris o carte, am şi o editură - sunt pe cont propriu. Camino mi-a dat o deschidere mult mai mare, am îndrăznit să fac lucruri la care înainte nici n-aş fi visat.Un drum al penitenţeiMi-am învăţat lecţiile, nu mai am de ce să mă întorc acoloÎnainte de a pleca pe drumul acesta, spune Zully Mustafa, de 34 de ani, simţeam că nimic nu mai are rost în viaţa mea, că nimic nu se leagă, deşi aparent o duceam bine şi, cum îmi spuneau unii prieteni, „eram pe val“. Eram însă conştientă că ceva nu e în regulă cu mine, cu scrisul meu, cu percepţiile oamenilor, cu propriile mele aşteptări, cu slujba mea (eram jurnalistă în România), cu subiectele pe care le tratam. Oriîncotro întorceam capul nu mă mai regăseam. Mai era şi foamea de aventură, de necunoscut, pe care nu apucasem să mi-o hrănesc. Mereu era câte altceva de făcut, toţi trăgeau de mine şi nimeni nu ştia, de fapt, cine sunt. Oamenii nu mai aveau timp să discute, ocupaţi să alerge haotic şi să se ciocnească unii de alţii.N-am vrut să mai trăiesc într-o astfel de lume, nu mai puteam s-o reprezint şi, cu siguranţă, nu mă reprezenta pe mine. Nu aveam vreme să savurez clipele care se întâmplau, ele treceau la grămadă fără să-mi ofere acea senzaţie de împlinire pentru care plecasem de-acasă la 19 ani, cu gândul acela adolescentin că lumea îţi aparţine şi vrei să-i mulţumeşti cumva.Dintre oamenii pe care i-am întâlnit pe drum, cea mai puternică impresie mi-a lăsat-o un preot de la o mănăstire (un fel de refugiu pentru pelerini) care, în ziua când i-a trecut în nefiinţă cel mai bun prieten, şi-a îngropat durerea şi şi-a făcut datoria de gazdă, a îngenuncheat în faţa noastră, a pelerinilor, ne-a spălat picioarele, cum era obiceiul, şi apoi ni le-a sărutat. Eu aveam o rană destul de serioasă, făcusem în ziua aceea 39 de kilometri pe jos şi sângeram, eram hotărâtă să crăp, dar nu să cedez. Iar la un astfel de gest toate rezistenţele mele s-au topit. Nu era vorba despre rezistenţele din ziua aceea, ci de cele acumulate în ani de zile. Nu ştiu dacă cuvintele mele pot reda momentul, trebuie să atingi gradul acela de oboseală fizică şi psihică, cum eram eu, ca să aibă sens dragostea aceea necondiţionată pe care o căutasem toată viaţa şi pe care n-aş fi întâlnit-o la un preot simplu, într-o mănăstire în care nici măcar n-aş fi intrat dacă nu aş fi fost în ultimul hal de epuizare fizică. Şi nu m-a impresionat atât faptul că un om al lui Dumnezeu a îngenuncheat şi mi-a curăţat rana în tăcere, şi mi-a sărutat-o, cât faptul că a făcut-o în ziua în care prietenul lui trecuse în nefiinţă.Se spune că pe Camino vei pierde tot ceea ce nu-ţi va mai folosi şi că e bine să ai încredere în ce-ţi scoate Camino în cale. E foarte adevărat. Am pierdut tot ce mă rănea, dar n-am mai suferit prosteşte cum făceam alteori, deja învăţasem că singurul lucru care ne rămâne de făcut este să mergem mai departe. Sunt foarte multe de zis, dar mai ştiu că fiecare călătorie e personală pentru cei care vor într-adevăr să înţeleagă ceva mai mult despre ei. E adevărat şi faptul că atunci când ajungi în Santiago de Compostela, sfântul Santiago îţi îndeplineşte o dorinţă. Depinde însă ce faci mai departe cu ea. Cum ai grijă de ea. Mie mi s-a îndeplinit. Deşi nu am crezut în asta, am luat total în derâdere sfinţii, preoţii, toate temenelele pelerinilor, extazul lor în faţa bisericilor. Mi-am pus o dorinţă la mişto, o dorinţă pe care o credeam imposibilă, fiindcă nu mai credeam în iubire. Şi mi-am zis: „Ia să văd eu cât e de mare sfântul Santiago!“ Şi asta a fost. Următorul bărbat pe care l-am cunoscut a devenit soţul meu.