A fi sau a nu fi… într-o relație de lungă durată?

De Revista Unica pe

Am crescut în vremuri în care presiunea socială era destul de mare să ne căsătorim, să facem copii și, mai ales, să rămânem cu același partener „până când moartea ne va despărți“. Dar lucrurile s-au mai schimbat… Ramona Gherasim, psiholog, ne-a vorbit despre avantajele și dezavantajele unei relații de lungă durată. Tu de care parte a baricadei ești?

Căsătoria obișnuia să fie o instituție economică în căutarea unui statut social, în care parteneriatul pe viață era văzut ca o acompaniere pentru a asigura urmași și o administrare mai eficientă a aspectelor domestice. Așa cum spune psihoterapeuta Esther Perel, în prezent ne dorim în continuare toate acestea, dar îi cerem partenerului și ceva în plus: „Îmi doresc să fii prietenul meu cel mai bun, confidentul meu de încredere și iubitul pasional, tot timpul la îndemâna mea.“

De la așteptări la drepturi
Este evident că așteptările cu care intrăm într-o relație s-au schimbat, făcând trecerea de la asigurarea nevoilor de bază la nevoi mai profunde – căutăm conectare, împlinire, comunicare autentică, susținere reciprocă, sentimentul că suntem importanți și contăm în viața altcuiva. Tot Esther Perel afirmă că, practic, îi cerem partenerului ceea ce odinioară obișnuia să asigure o întreagă comunitate: „Dă-mi apartenență, dă-mi identitate, dă-mi continuitate, dar dă-mi și transcendență și mister în același timp. Dă-mi confort. Dă-mi provocare. Dă-mi noutate. Dă-mi familiaritate. Dă-mi predictibilitate. Dă-mi surpriză. Și ne gândim că toate acestea sunt de la sine înțelese.“ Și, deși sunt studii care arată că persoanele cu așteptări scăzute de la o relație tind să se implice în relații mai slab calitative, este la fel de adevărat că avem nevoie să învățăm diferența dintre așteptări restrictive („resentimente care așteaptă să se adeverească“, cum le definește Perel) și drepturi sănătoase afirmate asertiv în cadrul unei relații.

Când explorez împreună cu clienții spațiul din care au ales sau vor să aleagă o relație, folosesc noțiunea de viață trăită ca o călătorie a conștiinței, descrisă de Stephen Gilligan în cartea sa, Transa Generativă. Experiența fluxului creativ. Această idee a prins formă prin contribuția mitologului Joseph Campbell, care, studiind miturile esențiale, a observat că există în fiecare cultură un erou care își trăiește viața ca pe o cale profundă a transformării. Dacă suntem de acord că suntem eroi în propria viață, ne putem trăi povestea relațională urmând trei căi posibile, menționate de Gilligan în cartea sa: viața la sat, viața pe tărâmul nimănui sau viața ca o călătorie a conștiinței.
Viața la sat este calea convențională, în care trăim conformându-ne rolurilor și constrângerilor date de societate, în căutarea unei vieți „normale“. O „viață bună“ urmează un traseu clar, prestabilit. n acest scenariu de viață, caracteristicile principale sunt stabilitatea și predictibilitatea: cunoști pe cineva, vă îndrăgostiți, vă căsătoriți, aveți copii și trăiți (mai mult sau mai puțin) fericiți împreună toată viața. Ce se întâmplă însă când nu vrem sau nu putem să urmăm o astfel de cale?

Nevoia de a fi împreună este înnăscută
Mulți dintre cei care ajung cu probleme de relaționare într-un proces de coaching ori terapie vin pentru că găsesc acest traseu ca fiind superficial, inadecvat timpurilor în care trăim sau pur și simplu irealizabil. Se simt fie exilați în acel tărâm al nimănui și vor să fie readuși în „sat” – De ce nu pot să am și eu o relație normală, să am și eu o viață normală, ca X sau ca Y? –, fie blocați în cinism, judecată și respingere – N-am nevoie, mai bine singur(ă)!
Susținând că ne naștem singuri, murim singuri și deci e normal să trăim singuri, scot viața din ecuație și ignoră faptul că nașterea este un proces care implică cel puțin două ființe: mama și copilul. Am apărut din două celule care s-au conectat, într-o clipă infinită de iubire, și au format prima noastră celulă. Purtăm, așadar, în noi informația conectării, dorul și nevoia de a fi împreună.
Nu de puține ori, cei blocați în acest spațiu se confruntă cu depresie, adicții, deconectare ori disperare, toate acestea nefiind altceva decât chemări ale sufletului către reconectarea cu un sine mai profund.

Atât timp cât fie se conformează cerințelor „satului”, fie le neagă, revoltându-se împotriva lor, oamenii rămân de fapt prinși între două moduri de viață opuse, de multe ori doar trecând de la o extremă la cealaltă. Când sunt singuri, afirmă că își doresc o relație, dar când sunt în relația pe care și-au dorit-o nu cu prea mult timp în urmă, vor să fie liberi, ignorând faptul că nicio relație nu îi poate ține mai prizonieri decât o face propriul nivel de victimizare.
Ca o a treia alternativă, psihoterapeutul St. Gilligan propune viața trăită ca o călătorie a conștiinței. Pentru a nu merge prin viață ascultând mecanic regulile impuse, dar nici rămânând prinși în luptă cu ele, respingându-le cinic, apare nevoia pregnantă de a ne cunoaște, de a descoperi mai întâi cine suntem noi, de a ne vindeca trecutul și de a ne ancora într-un prezent sănătos.
Trecând prin demersul de autocunoaștere, oamenii adesea constată că nu funcționează să se forțeze să fie într-o relație doar de dragul de a fi „în rândul lumii”. Relația nu poate fi o bifă, pur și simplu pentru că este contextul care ne aduce la fileu probabil una dintre cele mai mari provocări – aceea a devenirii perpetue, a recuperării pieselor de suflet pierdute ori rămase înghețate în relaționarea cu oamenii semnificativi din trecutul nostru și, prin asta, a reîntregirii noastre ca ființe.
O relație de lungă durată este până la urmă un spațiu de însoțire și susținere reciprocă, ce se poate dezvolta în timp, cu participarea și disponibilitatea ambilor parteneri. Ca să avem starea de prezență necesară construirii unei relații durabile, avem nevoie să fim bine în primul rând noi cu noi și să ne asumăm deschis și fără vinovăție ce ni se potrivește în etapa de viață în care ne aflăm.

Relațiile pe termen scurt, „relații academice“
Relațiile pe termen scurt ne pot aduce descoperire, autocunoaștere, experimentare, mister și aventură. Ne ajută să aflăm cine suntem noi în relație cu cineva, să descoperim ce ne place și ce nu, ce e important și ce ne dorim. Privite prin acest filtru, relațiile scurte se pot transforma din așa zise eșecuri în „relații academice”, cum le numea un fost client – relații în care scopul este de a experimenta și de a învăța. Și cum orice relație are un ciclu de manifestare, când suntem 100% implicați putem recunoaște când ciclul respectiv s-a încheiat. Fără să însemne neapărat că și relația se încheie odată cu acest ciclu de evoluție al ei, în astfel de momente este necesar să ne reevaluăm identitatea, nevoile și prioritățile. De regulă, ajunse în acest punct, relațiile pot continua într-un nou ciclu, pe o fundație mai puternică și mai potrivită cu ceea ce au devenit între timp partenerii, dacă ambii își asumă acest proces de reevaluare și se lasă transformați de forța evolutivă pe care orice relație o are ca potențial.
Relațiile de lungă durată înseamnă iubire, parteneriat, devotament, stabilitate și acea inconfundabilă intimitate construită în timp. Întocmai ca un fruct care are nevoie de timpul și atenția noastră, de căldură, lumină și apă pentru a se coace și a ajunge la maturitate, o relație nu va fi de la început „de durată”, ci devine așa dacă ne dăm timp să ne deschidem, să avem încredere, să iubim. Ca să poată continua, este nevoie să renunțăm la așteptările superficiale (atenție, la așteptări, nu la drepturi!), să acceptăm că entuziasmul și elanul de la început nu pot rămâne la fel, dar se pot transforma în profunzime și să privim fiecare zi cu acea curiozitate a începătorului care se întreabă: „Ce este posibil astăzi?”.

Pro și contra unei relații de lungă durată
Puse față în față cu decizia de a fi sau a nu fi într-o relație de lungă durată, merită să ne întrebăm din ce spațiu facem această alegere:
– Îmi doresc o relație pentru că altfel mă simt singură și neîmplinită?
– Este cumva o reacție la presiunea familiei ori a prietenilor („fii și tu cu cineva“, „fă-ți un rost“, „fă copii“)?
– Caut sentimentul (adesea fals) de siguranță, dat de un statut social general acceptat ca fiind bun?
– Încerc astfel să ameliorez o imagine de sine șifonată, care spune că sunt defectă dacă nu am o relație stabilă?
– Am experimentat destul și știu acum clar ce îmi doresc, cine sunt, ce ofer și ce am nevoie să primesc?
– Și, mai ales, am învățat diferența dintre a fi îndrăgostit(ă) și a iubi?

Ramona Gherasim este psiholog, Coach și Master Trainer NLP, cu formări la instituții de prestigiu din România și străinătate. De 13 ani creează și facilitează formări și ateliere de NLP, art-terapie, parenting, constelații sistemice și familiale, însoțindu-și clienții în perioade de tranziție, schimbări de identitate și implementări de proiecte curajoase atât în viața personală, cât și în cea profesională.
O puteți contacta pe http://ramonagherasim.ro/

Foto: Shutterstock

Articolul a apărut în revista Unica, ianuarie 2020

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro