Deși a făcut primii pași în carieră la doar trei ani, „în joacă”, Dana Rogoz spune că viața de actor este, chiar și după 33 de ani, în cazul ei, o continuă căutare. Actrița a fost mentor în cadrul festivalului Ideo Ideis #17, de unde ne-a vorbit cu franchețe despre emoțiile bune, dar și mai puțin bune care vin la pachet cu o carieră în acest domeniu plin de incertitudine.
Cât de important este locul nașterii când vine vorba de o carieră în actorie? Crezi că parcursul tău în acest domeniu ar fi fost același dacă nu te-ai fi născut în București?
Locul din care venim ne ajută să fim diferiți, schimbă doar procesul prin care te maturizezi, îl influențează. Căile de acces sunt oarecum aceleași pentru toată lumea. Unii dintre noi avem acces la niște trupe, apoi dăm o admitere, trecem printr-o facultate și ne lovim cu toții de aceeași șansă. Ai zice că în București sunt mai multe oportunități, dar, de fapt, suntem mult mai mulți oameni doritori. Cred că trebuie să te împaci cu faptul că profesia asta ține foarte mult de șansă. E ca la lozul din plic, nu contează orașul din care vii.
Ce compromisuri/sacrificii cere o carieră în actorie?
Din exterior, mulți spuneau despre traseul meu că n-am avut copilărie. Eu n-am simțit asta niciodată, ci că am avut cea mai frumoasă copilărie. În loc să mă joc în fața blocului, eu făceam asta pe platourile Buftea, tot o gașcă de copii eram. Eram responsabilă, dar mie asta mi se potrivea ca structură. Faptul că eu știam că am multe replici de învățat în camera de hotel, în turneu 3 luni fără părinți, faptul că știam că aveam un program de respectat, că urma să mă trezesc la ora 5 și că trebuie să adorm devreme, repet, pe mine lucrurile astea mă responsabilizau și mi se potriveau. N-am simțit că e un compromis, că e un efort. Mă împlinea, îmi dădea o direcție.
Mai târziu, în viață, te lovești de multe ori de senzația că ești inutil, ăsta este adevărul. De multe ori te întrebi pe cine ajută ce faci tu. De fapt, contează pentru cineva? Mai ales în pandemie, multă lume din mediul ăsta, prietenii mei, și-au pus întrebarea asta. Citeam comentarii pe net cu: „Hei, pune mâna pe sapă dacă nu profesezi în perioada asta”. Genul ăla foarte tranșant. Eu am evadat în alte lucruri în acea perioadă, recunosc. Partea de blogging funcționează aproape paralel, aveam această salvare, să spunem, inclusiv financiar, necesară, dar altfel te întrebi de multe ori asta, dacă se vede ce faci. Ai impresia că o iei mereu de la 0. Ți se deschide o ușă de casting și trăiești cu senzația că nimeni nu știe ce ai făcut până atunci. Apoi ești iar pe val și lucrurile se leagă și apoi sună iar telefonul, fluctuațiile astea.
Trebuie să ai noroc să-ți găsești o familie care să te înțeleagă, care să-ți fie alături, la care să te întorci și care să-ți fie mereu stâlp, să fie o bază foarte solidă pentru că, altfel, profesia e haos de multe ori. Emoțional trebuie să știi pe cine te bazezi.
Maternitatea e întârziată de multe ori în profesie, multe actrițe amână momentul. Marian Râlea întotdeauna spunea că e și mai greu pentru femei. Acum înțeleg, am 36 de ani și știu generația din care am venit. Ne-a fost greu cu asta. Pentru mine a fost foarte clar când am simțit că trebuie să se întâmple, eram dispusă să fac o pauză oricât de mare ar fi fost pentru asta, dar știu multe alte femei pe care profesia le-a dus în alte locuri. Au amânat și nu și-au găsit acel sprijin în viața personală. Cred că au compensat emoțional pe scenă, s-au simțit (n.red.: actorii și actrițele) împliniți acolo, dar în momentele de cădere cred că e greu să nu ai o bază în viața personală. Cred că asta este cel mai greu, să împaci cele două lumi.
Care este proiectul sau care sunt proiectele de care ești cea mai mândră, proiectele prin intermediul cărora simți că ai evoluat în cea mai mare măsură și/sau care ți-au permis să transmiți cel mai mult?
Dintre cele recente, filmul „Mo” a fost un moment în care am simțit că a meritat așteptarea pentru că mi l-am dorit foarte mult timp, și eu și Radu ni l-am dorit ani de zile, a fost proiectul nostru cumva. Mă refer la Radu Dragomir, care a făcut regia, dar care-mi este partener, soț, care este tatăl copiilor mei. El l-a scris pentru mine. A fost o presiune uriașă. Ani de zile am știut că urmează acest rol și m-am concentrat asupra lui.
Nu am vrut să-l dezamăgesc pe el, în primul rând, apoi ceilalți oameni. Foarte multă lume îl descuraja pe el să mă aleagă pe mine, pentru că aveam un alt background, fiindcă era un film cu altă miză, care urma să circule la festivaluri. Înainte de filmări nu se știa, dar se simțea ceva mult mai personal, nu era comercial. Repet, era presiunea foarte mare, dar a fost un moment de bucurie și de confirmare pentru mine, că sunt cumva pe drumul bun, dar nu simt tot timpul asta.
Tot recent, m-am regăsit la „Unteatru” după mulți ani de brambureală. Am găsit oameni pasionați, dedicați, devotați, muncitori, care intrau în laboratorul ăla așa de drag, cu bucuria descoperirii, nu conta cât lucrai la un text, erau acolo cu totul. Pentru mine a fost foarte plăcut să-mi găsesc din nou o satisfacție când toată lumea mă întreba de ce nu mă întorc în televiziune. Ani de zile am fost practic orientată către rating, către un produs de mare audiență. Pentru mine era o bucurie să fac parte dintr-o astfel de echipă, dar, în același timp, nu mai era ce-mi doream. Nu simțeam că e locul meu acolo. Am regăsit bucuria într-o sală de teatru. Totul e atât de intens și de satisfăcător, împlinitor și cu sens.
Te-ai simțit vreodată atât de copleșită încât ai luat în considerare să renunți la actorie?
În ultimul an eram la un spectacol de regie și mi se părea că fusese foarte adevărat și foarte puternic. Eu sunt un spectator generos, plâng, râd, mă bucur. Ieșisem atinsă puternic. Lângă mine era o studentă la Actorie mai mică, nu o cunoșteam personal, doar din vedere. A primit un telefon și toată lumea din foaier a înțeles că tatăl ei murise. Nu o cunoșteam și n-am auzit decât o frântură, dar emoția aia adevărată a fost atât de puternică, încât m-a lovit realitatea. Un fapt real, un om murise. Nu-l cunoșteam, dar pe mine m-a afectat incredibil de tare, de parcă ar fi fost în familia mea.
M-a lovit foarte puternic, m-am întors acasă cu întrebările: „De ce n-am dat la medicină? De ce nu fac altceva?”. Poate eu puteam să-l salvez pe omul ăla... Cu ce mă joc, ce sunt emoțiile astea și pe cine ajută? Cred că atunci mi-am pus prima oară întrebările astea, de-atunci au tot revenit. Răspunsul a venit mult, mult, mult mai târziu. Acesta a fost un moment în care m-am îndoit. Se termina și facultatea, gândeai că vine un gol, te întrebai ce urmează acum.
După un spectacol mi s-a întâmplat să ies și să văd o fată care plângea. Era cu prietenii ei, nu am intervenit, mi s-a părut un moment intim în care să nu fac contact vizual. După aceea am primit un mesaj pe Instagram, ceva ce citești în interviurile actorilor și ce nu credeam că mi se va întâmpla vreodată. Mi-a spus că tatăl ei murise cu o lună în urmă, că nu știa subiectul piesei și că în luna aia n-a putut să plângă deloc. Mi-a mulțumit că acum putea să plângă. Am primit răspunsul, uneori are sens, am înțeles atunci.
Ce compromisuri/sacrificii cere o carieră în actorie?
Din exterior, mulți spuneau despre traseul meu că n-am avut copilărie. Eu n-am simțit asta niciodată, ci că am avut cea mai frumoasă copilărie. În loc să mă joc în fața blocului, eu făceam asta pe platourile Buftea, tot o gașcă de copii eram. Eram responsabilă, dar mie asta mi se potrivea ca structură. Faptul că eu știam că am multe replici de învățat în camera de hotel, în turneu 3 luni fără părinți, faptul că știam că aveam un program de respectat, că urma să mă trezesc la ora 5 și că trebuie să adorm devreme, repet, pe mine lucrurile astea mă responsabilizau și mi se potriveau. N-am simțit că e un compromis, că e un efort. Mă împlinea, îmi dădea o direcție.