”Acele luni în care, închis fiind, Rudel Obreja nu a avut acces la analize și apoi la tratament au însemnat ultima semnătură pe o sentință deja stabilită. O astfel de boală, dusă în spate, în anonimat, două, trei luni de zile, înseamnă moarte sigură. Se răspândește, se înmulțește, boala ia locul corpului! Apoi? A fost diagnosticat și a strigat cât a putut de tare, că are nevoie de tratament, că vrea să trăiască. Degeaba! I-au dat, într-un final, drumul de la închisoare, dar i-au interzis să iasă din țară pentru vreo procedură extraordinară. Alte luni mai târziu, probabil ca să-și simtă sufletele mai puțin vinovate, i-au dat liber să meargă să se trateze și înafara țării. Ce să mai trateze? Întreaga lui ființă era atacată de această nemiloasă maladie.”