Soţul meu, Joe

Dacă ai fi putut să-i vezi degetele de la picioare! Se mişcau cu nerăbdarea unor pui de căţei care se pregătesc să miroasă lumea. Unghiile erau trase într-un lac roşu carmin. Avea tot timpul picioarele reci …
şi de obicei îşi punea şosete chiar şi vara, dar în seara aceea era prinsă în faţa calculatorului şi nici nu-şi mai dădea seama că i se albăstriseră. Era complet absorbită de cealaltă lume, gigantica reţea prin care îţi alunecă dorinţele şi fanteziile, de păienjenişurile infinite şi strălucitoare ale chaturilor, blogurilor, forumurilor, siturilor care apar, cresc, se hrănesc şi se înmulţesc după regulile altor manuale, o nebiologie genială, unde orice e permis pentru că totul e volatil.

Era atât de concentrată în tricoul ei decolorat, că nu mai auzea televizorul care vorbea singur în cealaltă cameră.

Ştii cum arată camerele de închiriat din blocurile vechi: un recamier vechi faţă în faţă cu un frate dulap şi cel puţin un bibelou aşezat pe undeva pe un lucru făcut de mână. Chei de dulap cu ciucuraşi înnodaţi, câte o poză micuţă, alb-negru, blocată între geamurile vitrinei, cuverturi, perne din puf, o lustră din sticlă cu trei globuri în care se aşează praful şi mor muştele, perdele albe cu flori transparente.

Covor cu înflorituri, un geamantan sau cutii vechi pe dulap şi ceva care să amintească de cele sfinte, o cruciuliţă, o iconiţă, o lumânărică, urme ale bătrânei proprietăţi, lângă care au voie să apară computere, imprimante, afişe, cutii de pepsi, de bere, cărţi şi cd-uri, deodorante, cutii de prezervative, pernuţe de mătase şi noi specii de animale de pluş. Acum, în mijlocul lor era ea, aşteptând ca peste exact şapte zile să devină altcineva. Ca o mirodenie pregătită să cunoască o altă climă.

Afară, felinarele tăiau întunericul în conuri galbene de lumină unde se luptau insectele nopţii iar peste greieritul din faţa blocurilor jupite cădea din timp în timp uruitul tramvaielor care se retrăgeau către Piaţa Chibrit. Noaptea se lăsa ca o pătură moale şi bună, iar constelaţiile erau sărace şi departe de fraza minunată care strălucea pe ecran luminându-i faţa ca o a treisprezecea zodie imposibil de frumoasă.

Ştii cu siguranţă cum poate fi o zi ca asta! Te simţi ca după un triatlon. Într-un apartament de 50 de metri pătraţi se poate face un sport incredibil. Kilometri întregi pentru deprăfuit , spălat şi refăţuit. Zece-unsprezece ore, un trening vechi, şlapi şi radioul dat la maxim. Nu-ţi aduci aminte nici dacă ai apucat să te pişi. Şi cu cât de ţii mai mult, cu atât capeţi spor. Apuci să rupi un colţ de pâine şi ţi-l îndeşi în gură cu ce se mai nimereşte deasupra.

Momentul care i-a schimbat destinul Oanei Roman. Avea 13 ani când s-a întâmplat! 'M-am îngrăşat 25 de kg în 2-3 luni'

Recomandarea zilei

Te multiplici în funcţie de colţuri, faci acrobaţii chinezeşti jonglând cu cârpe gri şi cu mototoale de ziare vechi, tragi de coadă aspiratorul care îţi mârâie printre picioare, te caţeri pe scaune şi mese scrâşnind printre măsele prafurile străvechi apoi aluneci ca un păstrăv obosit printre spumele şi clăbucii de pe plăcile de faianţă şi gresie, prin cadă şi chiuvete, şi închei patinând neajutorată pe uşile dulapurilor, pe pelicule fine de spray de mobilă .

Îşi mai lingea picăturile sărate de deasupra buzei iar cu dosul unei palme inconştiente îşi mai ştergea din când în când fruntea de oboseală, gânduri, transpiraţie sau pur şi simplu degeaba, pendulâdu-şi braţul ca un ceas imprecis şi plin de capricii.

A reuşit să facă ceva minuni. Nu din acelea mari. Minuni mărunte, cum ar fi înlocuirea scaunelor din bucătărie, un covor nou pus în sufragerie şi câteva afişe mişto acolo unde pereţii nu mai erau prea curaţi. Unele lucruri au dispărut pentru totdeauna, altele au trecut într-un regim suspensiv, într-o stare de jenă care are ceva legături cu ideea de sărăcie cu luciu. Important era ca în casă se întorseseră nişte culori dipărute şi mirosuri noi. Seara, n-ar fi adormit în fotoliu ruptă, ghemuită şi învelită, dacă n-ar fi dat patul la reparat din cauza unor arcuri rupte.

Într-o altă existenţă, sub formă de pantof, aş avea grijă să nu semăn niciodată cu dreptul. Trebuie să fie obositor şi confuz să te vezi tot timpul în reluare. Într-o totală dependenţă, într-o sincronizare halucinantă, de neoprit. Cred că mi-aş suprima perechea, cu şireturile, în dulapul de pantofi.

Pantofii ei negri, cu număr mic, înaintau pe gresia bej ca doi pioni în perpetuă deschidere. Se îndreptau către magazinul cu lumânări parfumate, săruri şi bile spumante pentru cadă, cu bureţi naturali în formă de mănuşă şi săpunuri naturale din tei, levănţică, gălbenele şi iasomie. Fiecare oprire însemna încă o sacoşică. Hop-la! Ca pe sârmă mergeau, de la lenjerie intimă la pijamale şi lenjerie de pat. Vitrinele pe lângă care treceau, arătau o femeie grăbită.

De la o vitrină la alta , pungile se multiplicau iar mersul devenea mai greoi şi nesigur.

Ştii cum se pot întâlni pantofii cu parfumul? Când eşti obosită, cu degetele prinse în tot felul de şnururi de pungi. Sticla i-a alunecat din mână şi i s-a spart la picioare într-un miros puternic. Pantofii s-au lipit speriaţi unul de altul, plini de picături şi înconjuraţi de cioburi. Pe gresia linsă în care se reflectau numele caligrafiate ale celor mai cunoscuţi parfumari, se întindea un lichid de culoarea urinei limpezi.

Zodia căreia i s-ar putea schimba viața în decembrie! Mihai Voropchievici a făcut un anunț neașteptat! Cine sunt NOROCOȘII zodiacului

Recomandarea zilei

Ca de la o pisică răsfăţată şi fantastică, hrănită numai cu esenţe de flori şi ameţită cu alcooluri fine. Pantofii Gabrielei miroseau a conduri de regină. Îl ridicase ca de pe un podium de sticlă, încercând să ghicească cât de mult dorea să-l cumpere. Acum era sigură că trebuia oricum să-i plătească lui Jean-Paul Gautier. Şi i-au dat lacrimile de ciudă. Lacrimi un pic tulburi, un pic sărate, fără miros, care s-au uscat undeva pe gât. A ieşit din cochilia Mall-ului într-o ploaie delicată, a simţit umezeala pe gambe şi a intrat cu foşnete şi bufnituri pe bancheta unui taxi din parcare:

– Bună seara, spre Bucureştii Noi, vă rog.
Maşina a pornit prin labirintul oraşului ud .

În cabinetul de cosmetică, televizorul era deschis pe muzică. Mirosea a creme şi a ceară caldă.
–   Hai, tu, nu pot să cred! Mă bucur aşa de mult pentru tine! Să-mi spui dacă arde.
–   E un pic cam fierbinte.
–   Aici cum facem? Total?
–   Da, total.
–   Deci vinerea asta!
–   Vinerea asta.
Cu porii trandafirii, corpul îi trecea spre o nouă stare de sensibilitate.
–   Acu’ eşti ca un bebeluş.

Să nu mai ai nici un fir nedorit. Să simţi textura dresurilor şi a lenjeriei. Fiecare încleştarea a dinţilor îi aducea un alt strop de încredere în sine. Sprâncenele îşi regăseau un nou unghi de fermitate din care să se arcuiască.

Unghiile au fost şterse de urmele vechiului carmin şi au intrat la remodelare. Degetele păreau mai lungi şi mai subţiri, pielea mai fină. Păcat că nu-ţi pot rearanja şi liniile palmei. Să fie ferme, să pornescă de unde trebuie şi să nu aibă întreruperi. Să arate clar şi rapid fericirea şi împlinirea unei vieţi lungi. A aflat în schimb ce să mai gătească, care e cel mai bun lapte de pe piaţă, cum ar putea să-şi schimbe tapetul dacă ar fi avut vreunul, ce a mai făcut colega de tură şi patronul cabinetului, aiureli care la scurt timp se cojesc de pe creier ca oja de pe unghii.
–   Deci ce facem astăzi?
–   Păi am zis un vopsit, tuns şi coafat.
–   Cum tundem? Păstram forma?
–   Aş vrea ceva complet nou, nu ştiu.
–   Încercăm un breton inegal , filăm un pic să mai luăm din volum şi aducem părul din spate la acelaşi nivel cu lateralele?
–   E perfect.
Îşi auzea părul foşnind pentru că dimineaţă, la cabinetul ORL, îi scoseseră un dop de ceară din urechea dreaptă.

Mă apucasem să-mi spăl câte ceva când a sunat soneria. M-am uitat pe vizor şi am văzut un chip tras de un nas, cu doi ochi umflaţi şi o gură mică şi subţiată ca un fir de iarbă trist pe care trec insectele spre apă. Am deschis imediat.
Mi-a povesti tot, printre lacrimi negre şi muci translucizi. Plecase de acasă fremătând din genele rimelate ca un fluture bezmetic de mirosul primăverii şi se întorsese după trei ore în starea în care tocmai o vedeam.
–   Nu ştiu când o să pot să-ţi dau banii ..
–   Nu-i nimic, lasă că mi-i dai tu. Ai mai împrumutat şi de la altcineva?
I-am văzut gura lăţindu-se semn că urmează o nouă repriză de muci şi lacrimi. M-am repezit spre ibric să-i fac o cafea tare.
– Lasă că o să fie bine, ai să vezi, în timp ai să-i dai pe toţi înapoi. Eu n-am nevoie de ei în următoarele trei, patru luni.
– Mi-a spus să nu-mi fac griji în privinţa banilor, că mă ajută el cu tot ce e nevoie.
Cu o zi în urmă, în drum spre piaţă, un vecin o văzuse fugind ca o căprioară prin faţa tramvaiului 20 pentru că nu mai avea răbdare să aştepte culoarea verde. Se repezea să cumpere salată şi legume proaspete, fructe de toate felurile şi un braţ de flori. Carne de vită şi pui, chifle proaspete, chipsuri şi bere.
–   M-a întrebat dacă în România se circulă cu maşina … auzi la el, tâmpitul …l-am aşteptat două ore la aeroport …îmbrăcată cu taioru’ nou, cu pantofii noi … şi m-am întors cu Fly Taxi … ştii că ăştia iau pielea de pe tine de la aeroport până în centru?

Făcea pauze pentru şters nasul şi pentru rememorare.

Mi-a venit în minte fotografia alb-negru a tipului chel, printată pe o coală A4 şi protejată de o folie de plastic sub care scria MY HUSBAND, JOE. O pusese pe perete deasupra recamierului. Erau împreună pe chat de mai mult de jumătate de an. Aveau aceleaşi gusturi iar la telefon avea o voce sigură şi un râs direct de american simplu care ştie ce vrea în viaţă. Vroia să se însoare cu ea. Să vină în România şi să pregătească împreună formalităţile de emigrare. Avea o casă mare în California şi un Chrysler în garaj. Râdea des şi mult, de când îi spunea ea spunea, alo, iar el, hi, honey, how are you. Cât de frumos poate fi, cât de bine se simţeau râzând aşa, din nimic.

Nu-mi plac hamburgerii. Îmi adusese un hamburger pentru că asta se gândise să-i pregătească lui Joe. Avea un gust între chiftele şi mici. Pusese, între cei doi obraji ai chiflei cu susan, muştar şi legume călite, ceapă, ardei şi un sos de roşii gros în loc de ketch-up. Era un hamburger înalt şi când l-am strâns ca să-l pot muşca, i-au ieşit maruntaiele călite prin chifla proaspătă. N-o să ştim niciodată de unde îşi cumpără Joe hamburgerii preferaţi şi ce gust au.

– Şi-acuma ce-ai să faci?
– Tocmai i-am trimis un email. Nu i-am scris decât `Tu-ţi soarele tău, Joe, şi azi, şi mâine, şi-n vecii vecilor!
– Adu berea şi chipsurile, şi hai să vedem un film. Tocmai am descărcat câteva de pe net.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro