În faţa Palatului Amalienborg, pe o ploaie mocănească despre care credeam că nu se va mai termina vreodată, m-am pomenit cu o adolescentă japoneză întrebându-mă dacă mi se pare că danezii sunt cei mai fericiţi oameni din lume.Puştoaica mi-a băgat un reportofon sub nas înclinându-se politicos şi surâzând cât să i se lipească pleoapele între ele. Vroia să se convingă de adevărul sondajelor din ultimii ani, când danezii au ieşit pe primul loc în topul popoarelor fericite, cu un standard tihnit şi un stil de viaţă relaxat. I-am răspuns că, după mine, fericirea e o stare de spirit pe care trebuie s-o uzi în fiecare dimineaţă, având mare grijă să nu se ofilească. Şi că, dacă ar fi să mă iau după vreme, aş putea crede că fericirea localnicilor are toate şansele să rămână verde pentru eternitate.M-am grăbit apoi să prind schimbarea gărzii regale, ceremonie ce are loc zilnic la ora 12.00 în curtea palatului. Opt soldaţi, câte doi pentru fiecare aripă a palatului, stăteau impasibili, părând să nu observe nimic de sub imensele lor căciuli din blană. Un exhibiţionist încerca să ţină în echilibru un cerc rozaliu în jurul mijlocului, schimonosindu-se în fel şi chip, în timp ce era filmat de o echipă de televiziune. Nicio reacţie din partea ocrotitorilor reginei Margareta a II-a. Palatul Amalienborg aparţine familiei regale de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Construit în stil rococo, este compus, de fapt, din patru clădiri independente, aşezate în jurul unei curţi octogonale. Anumite zone sunt deschise publicului, iar tururile mediate de ghizi traversează camerele mobilate, dotate cu picturi de la mijlocul secolului al XIX-lea şi până la mijlocul secolului XX.Copenhaga m-a cucerit cu căsuţele colorate şi dichisite, cu parcurile verzi, cu străzile impecabile, înzestrate cu piste largi pentru biciclişti de o parte şi de alta. Un milion de oameni merg cu bicicleta zilnic pe străzile capitalei daneze, parcurgând mai bine de 1,2 milioane de km, de patru ori distanţa de la Pământ la Lună. Pedalează ca să ajungă la job, la întâlnire, în cluburi, pedalează spre piaţă sau să-şi ducă copiii la grădiniţă. E adevărat că şi taxele pentru maşini sunt descurajante, pentru deţinerea unui SUV, de exemplu, guvernul percepând o taxă egală cu 180% din valoarea maşinii. Eu nu m-am plimbat pe două roţi, şi nu din cauza ploii, ci din lipsă totală de talent. M-am urcat însă într-un autobuz City Sightseeing, bifând prin geamul aburit cam toate obiectivele importante ale oraşului. Când am ajuns la gura portului Copenhaga, nu mai ploua. Şezând comod pe o stâncă, Mica Sirenă m-a întâmpinat mult mai liliputană decât mi-am imaginat-o. În ciuda aspectului ei deloc impozant, atrage cam un milion de vizitatori anual. Personajul poveştii lui Hans Christian Andersen este foarte iubit nu doar în Danemarca, ci în toată lumea, mai ales de când Disney a scos pe piaţă desenul animat cu acelaşi nume. Ca să te fotografiezi cu statuia din port, trebuie să te înarmezi cu răbdare, să aştepţi la coadă minute bune, iar când îţi vine rândul, să escaladezi cu grijă pietroaiele umede şi alunecoase din jurul ei. Unul dintre lucrurile de neratat în Copenhaga este plimbarea prin Nyhavn, portul medieval din centru. Casele frumoase, viu colorate, cu vedere la vechiul canal, sunt probabil cele mai fotografiate din toată ţara. Portul este atât de vechi încât bărcile moderne nu se pot potrivi acolo. Sunt permise numai veliere din alte vremuri, care vin cu o doză de măreţie la imaginea de ansamblu. Am luat o masă tradiţională daneză la un restaurant situat pe canal, savurând un platou cu hering gătit în zece feluri şi un calcan stropit cu un sos special de muştar.Danezii sunt foarte cool, iar de asta m-am prins în timp ce mă plimbam pe Strøget, o arteră pietonală căptuşită cu buticuri Gucci sau Burberry, cu nelipsitele H&M şi Zara, cu un centru Lego în care m-am blocat vreo trei ore, alături de băieţelul meu, Sabin, şi cu tot felul de magazine de designer, de decoraţiuni interioare şi mobilier. Tinerii se plimbă cu un smart-phone într-o mână şi cu o ţigară sau o bere în cealaltă, se întâlnesc la cea mai bună cofetărie din ţară (şi cea mai tare pe care am văzut-o vreodată), La Glace, ca să bea delicioasa ciocolată fierbinte preparată după o reţetă ce datează din 1870 (anul inaugurării, când a devenit cunoscută promovându-se cu sloganul „Prăji-turile, arta şi dragostea alungă grijile“).Vesterbro e zona artistică a oraşului, cu galerii, restaurante trendsetting, pline de viaţă, şi magazine de modă ascunse între minimarketuri alimentare (vestigii ale multiculturalismului specific). Totodată este şi Cartierul Roşu al Copenhagăi, şi nu mi-a luat mult să înţeleg de ce… Mai multe tinere blonde, toate vopsite, purtând cizme până la genunchi, erau strânse ca un lanţ în jurul unui felinar, fumând. În dreptul lor, prin geamurile-vitrină ale unui restaurant bio, clienţii se făceau că nu le observă.Dar, din când în când, le aruncau priviri ruşinate sau hulpave, în funcţie de cât de mult îşi permitea fiecare. În scurt timp, am ajuns la Norrebro, unde localnicii au un aer mai sofisticat. Pe Elmegade, privirea mi-a fost atrasă de vitrinele saloanelor de coafură, de buticurile cu îmbrăcăminte indie şi pe spălătoria „La Cafe“, unde se pot gusta sandvişuri şi salate în timp ce localnicii blonzi îşi separă rufele albe de cele colorate.