Ioana Flora: „Cel mai frumos e când simți energia publicului”

Actriță-icon a noului cinema românesc, Ioana Flora a obținut recent un premiu Gopo pentru rolul principal din filmul „Acasă la tata” (regia Andrei Cohn). După 15 ani de carieră și-a păstrat aceeași prospețime și poftă de a căuta și încerca lucruri noi. Cum ar fi teatrul pentru copii…

Dragă Ioana, cât de importante sunt pentru un actor – şi pentru tine – premiile?

Nu ştiu dacă e o variabilă, dar cred că pentru noi toţi, contează. Pentru mine, cu siguranţă. Mă bucur pentru mine, pentru cei care au crezut şi cred şi ţin la mine. Pentru siguranţa de sine pe care o aduc pentru o vreme. Referitor la industrie, nu cresc neapărat o cotă sau cantitatea de muncă, în măsura în care o poate face un premiu în industriile mult mai dezvoltate. Dar tot e bine, crede-mă (zâmbește).

„Acasă la tată” mi s-a părut un film despre ratare şi neputinţa de a te desprinde de trecut, mai ales în ceea ce privește personajul tău, Paula. De la ce ai pornit pentru construcţia acestui rol?

De la visarea ei. De la prima scenă, care, deşi scurtă, mi se părea importantă – bucuria pe care o are când îl revede pe Robert. Ca şi cum el e răspunsul la toate greşelile ei de până acum, ca și cum va lua cu mâna toate grijile. E o fată care a trăit într-o realitate paralelă până acum, visând la marea iubire, iar seara asta îi oferă, în sfârşit, prin decepţia pe care o are faţă de Robert, împăcarea cu trecutul. Şi şansa de a o lua de la capăt.

Îndrăgitul artist și iubitul lui n-au mai ținut cont de nimic și s-au sărutat în văzul lumii, pe stradă! Avem imaginile! „A fi iubit de cineva este un cadou”

Recomandarea zilei

Care e cea mai frumoasă parte a meseriei de actor şi care e cea mai grea? Cu ce te lupţi cel mai mult?
Cel mai frumos e când simţi energia publicului în timpul unui spectacol. Şi atunci când simţi că povestea pe care i-o spui îl atinge, îl transformă, îi produce emoţie. Îmi mai place senzaţia aceea de joacă. Apoi, momentele în care filmez. Îmi place atmosfera de căutare comună, de comunicare reală cu partenerii, de mică lume care va deveni o poveste pe ecran. Partea grea sunt aşteptările dintre proiecte. Am avut momente în care nu ştiam ce urmează să fac, dar cred că asta vine odată cu meseria de actor, să ştii cum să lupţi cu senzaţia de nesiguranţă şi imprevizibil.
Aceleaşi întrebări şi pentru meseria de mamă…
Eu îi văd pe Luca şi Saşa că pe nişte prieteni, că şi cum am fi o gaşcă în care ne împărţim responsabilităţile, în care eu mai fac pe adultul şi trebuie să trasez nişte reguli. Îmi place cel mai mult când ne povestim, mai mult ei. Şi mă feresc să dau sfaturi sau să emit păreri. Nu îmi iese de fiecare dată, recunosc. Dar dincolo de asta, cel mai frumos lucru e iubirea necondiţionată. Cel mai greu, temele la mate.

Care e clişeul care te enervează cel mai tare despre filmul românesc? Cum ai convinge pe cineva sceptic să meargă la cinema şi să vadă filme made in Ro?
Nu mă enervează lucruri. Mă amuză, în schimb, observaţiile de genul : actorii vorbesc din vârful buzelor (lucru care, după părerea unora, l-ar putea face oricineJ) Îmi amintesc cum la „Marfă şi banii” cineva ne-a întrebat dacă l-am filmat într-o zi, pe genul improvizaţie. Ori, că să obţii firescul asta, implică ceva muncă. Atunci când ea devine invizibilă pentru ţine, că spectator, s-ar putea să fi căpătat ceva valoare. Apoi aia cu: „totul e gri şi urat”… Pe mine nu mă deranjează nimic, pentru că fiecare are dreptul la liberă alegere, atâta timp cât vorbeşte în cunoştiinţă de cauza. Eu una, iubesc filmul românesc şi sunt mândră de regizorii români. Apreciez când oamenii se duc să vadă filmul şi abia apoi îşi expun părerile. Nu apriori şi din principiu. „Nu mă distrez”, nu mi se pare a fi un argument. În ultima vreme, însă, am întâlnit mulţi oameni care mi-au zis de un film românesc pe care l-au văzut, ceea ce m-a bucurat mult.

Despărțire șoc în lumea vedetelor! Toată lumea aștepta vestea cea mare din partea lor, dar ei au pus punct relației în mare secret!

Recomandarea zilei

Cum e să te vezi pe ecran, cu publicul în sala? Poţi să te priveşti detaşată, simţi nevoia să schimbi lucruri? Ce urme lasă un rol în sufletul tău?
Prima dată când m-am văzut, a fost straniu. Aveam o senzaţie de dedublare. Mai târziu, însă, m-am obişnuit să mă uit la filmele în care joc. E un mod de a mă verifică, chiar şi în timpul filmărilor, atunci când pot să văd dublele şi să corectez câte ceva din mers. Cât despre roluri, fireşte, fiecare mă marchează într-un fel sau altul. Cele dramatice cer multă implicare emoţională. Cele care au accente de comedie, de obicei îmi produc o bucurie şi poftă de joacă şi mă amuz chiar eu în momentele în care construiesc personajul.

Citește interviul integral în revista Unica de mai, din 23 aprilie la chioșcurile de presă!

Foto: Andreea Goia

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro