Citindu-vă articolele, m-am gândit că vor fi cititoare care vor învăţa ceva din experienţa mea sau care se vor regăsi în ceea ce eu am numit uneori, marea mea iubire.Sunt Flavia, am 26 de ani şi am trăit 5 ani într-o relaţie secretă.Ne-am cunoscut în 2000, ne făcuse cunoştinţă un prieten comun care ştia că ne placem. Aveam 15 ani şi pe vremea aia 15 ani NU însemnau ieşiri în club şi deja 4-5 băieţi la activ. El avea 22. La prima întâlnire, organizată de prieteni comuni, am stat de vorbă despre absolut orice, mă fascina să îl văd atât de sigur pe el, îmi părea că are multe de povestit din cauza celor 7 ani diferenţă şi în plus, era extraordinar de atent cu mine. M-a întrebat dacă mi-ar plăcea să ne mai vedem şi am acceptat. Ce am uitat eu în febra momentului? Să le spun alor mei despre el.Au trecut zilele şi îmi spuneam că n-o să meargă poate relaţia şi nu are rost să le spun părinţilor despre el deocamdată. Şi-ar fi făcut griji inutile - primul prieten, 7 ani diferenţă. Dar relaţia a mers, o lună, 1 an, 2 ani… şi teama de a-i pune în faţa faptului împlinit era din ce în ce mai mare încât tot amânam momentul. Între timp i-am cunoscut eu familia şi rudele, care m-au plăcut foarte tare. Toţi ai lui mă cunoşteau, dar în cazul meu ştiau totul doar câteva prietene apropiate, alţi amici ştiau că ne simpatizam foarte tare şi mulţi alţii nu ştiau absolut nimic. Da, a intervenit şi prima noapte de dragoste împreună şi evident, a fost primul şi sunt fericită că m-a aşteptat. A fost minunat şi am învăţat multe cu el, nu doar despre sex.Am ajuns să ne iubim, lui părea să nu îi pese că puţini ştiu despre el dar toţi ai lui ştiu despre mine. Ne vedeam în locuri din oraş departe de casă, ieşeam seara şi mergeam în oraşe din împrejurimi, am plecat zile întregi doar noi la mare şi la munte şi le spuneam alor mei că plec cu gaşca. Treptat au mai aflat şi alţi prieteni ai mei despre noi doi şi am început să trăim cu frica că vor afla şi ai mei. Am încercat să le sugerez ce-ar fi dacă... dar nici nu vroiau să audă. Părinţii lui au început să îmi reproşeze că nu îl iubesc dacă ,,îl ţin ascuns" şi am început să nu ne mai vedem nici la el acasă, sau veneam doar când nu erau ai lui. Citeşte continuarea poveştii Flaviei pe pagina următoare!M-a înşelat. Şi mi-a spus imediat după. Mi-a spus că anonimitatea în care îl ţineam l-a împins către EA, care vroia să le facă cunoştinţă părinţilor cu el chiar din primele zile. S-a culcat cu ea, însă a renunţat imediat ce l-au lovit remuşcările. Da, l-am iertat, pentru că m-am simţit şi eu vinovată pentru asta. Oricum, era prea târziu să mai schimb ceva. Părea de fapt că ne-am iertat unul pe celălalt şi câteva luni, chiar a fost bine.Într-o seară ne-am certat foarte tare, parcă am înnebunit amândoi şi ne-am reproşat tot. Am aflat în sfârşit ce gândeam de fapt, ne-am aruncat în faţă toate frustrările. Nu ştiu de ce, nu ştiu cum, l-am pălmuit şi el mi-a răspuns tot cu o palmă. Am încremenit la propriu, nu ne recunoşteam, am început să plângem amândoi, m-a luat în braţe şi ne-am spus că aşa nu se mai poate. Agonia a mai durat puţin şi ne-am despărţit la sfârşitul lui 2005.Ne-am mai văzut ocazional, chiar am vorbit de câteva ori la telefon, iar pe stradă ne zâmbim complice. A rămas respectul, prietenia, dar nu putem nega niciunul că au ramas şi frustrările. În unele momente mi se face un dor imens de el, alteori nu simt nimic special. Mi-ar plăcea să citească şi el povestea noastră. Singurul regret? Că nu am avut curajul să lupt pentru ceva şi pentru cineva în care, cel puţin la acel moment, credeam cu toată tăria, dar şi că i-am minţit atât timp pe ai mei. Acum ştiu să spun oricui care sunt riscurile, remuşcările şi amintirile frumoase care rămân după o astfel de relaţie. Dar vă întreb pe voi: dacă aţi fi fost în locul meu, ce aţi fi făcut? Foto: Shutterstock