Stabilit de aproape 30 de ani pe meleaguri elveţiene, încă de pe vremea comunismului, scriitorul român Cătălin Florescu, autorul romanelor care i-au adus deja recunoaştere în Elveţia..." Vremea Minunilor" şi " Zaira" - lucrare ce va fi lansată în această luna şi în România la editura Polirom - spune că " pescuieşte poveşti tot din ape româneşti" . Ca şi personajele sale cu vise americane, odiseea lui îi va da prilejul să îşi îndeplinească visul - îi va deschide orizonturi spre scris şi îi va înlesni evadarea, prin literatură, într-o lume a minunilor pe care o va trăi odată cu primul său roman.În 1982, la numai 15 ani, reuşeşte să plece împreună cu părinţii în Elveţia, unde studiază psihologia. După absolvire se angajează ca psiholog într-un centru de reabilitare pentru dependenţii de droguri, iar din 2001 se retrage la masa de scris, singurul loc unde poate să facă "cele mai lungi şi dificile călătorii" , ne spune tânărul scriitor despre primele sale poezii "chicioase " , scrise în perioada adolescenţei.Pe Zaira - vestita păpuşăreasă din România - cea care avea să devină eroina romanului său, o cunoaşte prin " informatorii" din ţară. Deşi ideea nu sună "cine-ştie-ce " la î nceput , o întâlneşte a doua zi la o terasă, iar după 10 minute ştie deja că " aceasta este povestea" .Despre "Zaira", autorul spune că păstrează prospeţimea romanului de debut, zugrăvit, în plus, cu un condei mai rafinat.Cum a "venit" talentul pentru scris sau cum s-a întâmplat "vremea minunilor"?... ca să folosesc titulatura primului dvs. roman.Într-adevăr, pentru mine vremea minunilor persistă până acum, dincolo de romanul meu de debut din 2001. Este şi faptul că mi-a fost dat să creez într-o limbă străină mie. Fără să ştiu pe atunci că voi vrea să scriu, mi-am creat în actul 1 al devenirii mele ca artist instrumentul primordial - limba germană. Dacă aş fi amuţit pe atunci, când ieşisem din contextul românesc, dacă mi-aş fi pierdut din vedere interesul vital, acela de a comunica cu ceilalţi, aş fi murit oarecum spiritual.Actul 2: Sunt un om al cuvintelor. Acest lucru îl reflectă şi alegerea meseriei, psihoterapia, dar şi mijlocul meu de creaţie: limba. Dintotdeauna am fost povestitor. Cam pe la 18 ani am început să scriu poezii - acelea chicioase dar necesare la acea vârstă, despre căutarea sensului vieţii etc. - proză scurtă şi piese de teatru. Mi-a fost poate mai uşor ca altora să-mi simt talentul şi să mă decid pentru el.Actul 3: Mi-am urmărit drumul 12 ani de zile fără să public nimic, scriind numai din necesitatea de a scrie şi fără să ştiu dacă are o valoare ceea ce fac. Această ardoare, acest determinism sunt necesare pentru a nu înăbuşi în noi ceea ce vrea să vorbească. Scriam pe lângă munca de psiholog, şi la un moment dat am simţit că eram pregătit să dau naştere primului meu roman.Într-un fel, drumul meu a avut logica lui, a tras spre scaun, masă şi hârtie, unde pot să fac cele mai lungi şi dificile călătorii, fără să mă mişc de pe loc. Datorită bolii musculare pe care o am din copilărie (care îmi slăbeşte muşchii de la picioare), îmi ies mult mai bine călătoriile în imaginaţie decât cele reale. Au existat persoane care v-au inspirit în cărţile dvs., dintre cei pe care i-aţi cunoscut prin prisma profesiei de psihoterapeut?Eu sunt specializat în munca cu persoane care se droghează, un fenomen însemnat în societatea elveţiană. Când cei din afară se gândesc la Elveţia văd o imagine idealizată, netezită, dar avem multe probleme şi aici, xenofobia ar fi una, drogurile alta.Ca scriitor îmi trebuie poveşti - sau nucleuri de poveste - pline de magie, de dramă şi, într-o oarecare formă, de frumuseţe. Abia atunci imaginaţia mea începe să lucreze. Este greu să găseşti aşa ceva în poveştile pacienţilor drogaţi, pe cât sunt ele de grave şi distrugătoare. Bogăţia vieţii lor s-a oprit acolo, unde drogul şi procurarea lui au preluat comanda şi totul a devenit un ritual al autodistrugerii.Sigur, şi în aceste biografii există multă sevă a existenţei umane, în forma ei cea mai crudă.În rest, mi-am aruncat plasele în alte ape, ca să pescuiesc poveşti.Ce v-a determinat să povestiţi viaţa păpuşăresei Zaira şi să îi dedicaţi un roman biografic?Cred că Zaira, care de curând a început să citească traducerea, nu ar mai fi de acord că este un roman biografic. Eu îi reinventez viaţa şi îi dau posibilitatea să trăiască o a doua viaţă, prin cartea mea. Baza biografică rămâne însă şi este foarte greu să dezlipim ficţiunea de realitate, ba chiar este o muncă de Sisif. Orice operă de artă îşi are adevărul şi logica ei, constituite prin structura ei.Dacă un text îşi are un adevăr propriu şi o logică bine întemeiată, atunci el capătă o frumuseţe proprie. Numai acest lucru contează.A fost pur şi simplu imposibil să trec pe lângă povestea Zairei, atunci cînd mi-a relatat-o la Timişoara. Cine este în căutare de densitate în viaţă şi în artă, nu poate altfel decât să rămână prins în cârligul Zairei. Într-un fel, m-a pescuit ea pe mine şi nu invers. Auzindu-i povestea mi-a fost foarte repede clar: în ea este un potenţial enorm de frumos, aşa cum înţeleg eu frumosul.Prin ce împrejurări aţi cunoscut-o pe cea care avea să devină protagonista romanului "Zaira"? Am " informatorii" mei la Timişoara. După ce terminasem romanul " Maseurul Orb" pescuiam din nou poveşti prin apele româneşti. Iar prietenii, mai ales Robert Şerban - muzul meu, dacă mă pot exprima aşa - cunoscutul poet şi jurnalist timişorean, mi-au povestit despre reîntoarcerea iubitei americane a unui boemian timişorean, după 40 de ani de exil american.Nu suna a cine-ştie-ce, încă nu strălucea frumuseţea, dar a ajuns să o întâlnesc a doua zi la o terasă. După 10 minute, am ştiut că aceasta este povestea.De fapt, nu a fost altfel nici la " Maseurul Orb", inspirit din viaţa lui Ion Palatinus, celebrul maseur din Moneasa cu o mare pasiune pentru literatură. Prilejurile de frumos apar repede, dar pot tot la fel de repede dispărea, dacă nu suntem atenţi şi nu le preţuim.... Doar de două ori am fost punctual la întâlnirea cu ele.Cum s-a desfăşurat colaborarea cu eroina dvs. şi cât a durat documentarea?În comparaţie cu romanul pe care l-am terminat zilele trecute şi unde documentarea a fost de 10 luni, cu călătorii prin Alsacia şi Lorena şi prin Banat şi cu lectură unei mici biblioteci despre istoria europeană, la romanul " Zaira" documentarea a fost mult mai scurtă dar foarte intensivă. Cu pesonajul real nu am petrecut decât 3 zile la Timişoara. Dimineaţa ne întâlneam, timpul zbura, iar seara ne despărţeam. Zaira mă momea ca nu cumva să pierd întâlnirea a doua zi, spunându-mi " mâine va fi totul şi mai dramatic".Un roman se scrie creând imagini, scene relevante, puternice, dense. Acest univers, dacă nu este ancorat în propria experienţă, trebuie adus la viaţă într-un mod credibil prin documentare.Pentru a arăta cum folosea Zaira marionetele şi pentru a descrie farmecul teatrului de păpuşi, am citit mult despre tehnica acestuia. La fel am recitit basmele şi poveştile copilăriei mele, Pinocchio având un rol central, căci pe el Zaira îl va folosi, pentru a spune adevăruri despre comunişti.Aveam nevoie să cunosc cum şi-a descoperit Zaira iubirea pentru teatru şi l-am pus pe Zizi să între în diferitele roluri din aceasta " Commedia" , pentru a o consola asupra absenţei mamei.Este mai fascinant acest tablou biografic decât cel autobiografic, din "Vremea minunilor"?"Vremea Minunilor" , primul meu roman, descrie copilăria mea socialistă. Este o panoramă a României anilor '70, dar nu văzută cu ură sau dispreţ, ci cu tot farmecul de care am fost în stare. Am dorit să arăt că şi atunci a fost posibilă o copilărie plină de culori şi viaţă. Desigur, o copilărie diversă de atâtea altele, pentru că de pe atunci începuse odiseea ieşirilor din ţară în căutare de remediu medical."Zaira" este - la distanţă de 3 cărţi şi 8 ani de zile faţă de debut - mult mai stratificată, mai complexă. Apar naziştii, dispar naziştii. Apar comuniştii şi rămân. Mama apare din când în când, tata numai după război venind pe jos de la Stalingrad.Figura principală creşte, se îndrăgosteşte, este folosită de bărbaţi, este puternică şi slabă în acelaşi timp, trăieşte înainte de război într-o Românie paşnică şi comodă pentru moşieri, pierde totul, trăieşte clipele în care Cehoslovacia a fost ocupată de forţele armate ale Pactului de la Varşovia şi ajunge în America.O miză mult mai grea pentru un scriitor.Care dintre lucrările publicate din 2001 şi până în prezent vorbeşte despre comunism?În toate se vorbeşte despre comunism. Apare uneori numai ca o umbră, alteori că un personaj principal. În " Drumul scurt spre casă" am descris revoluţia de la Timişoara din 1989, în " Maseurul Orb" avem toată România postcomunistă iar în " Vremea Minunilor" timpurile absurde ale dictaturii.Dar romanele mele nu sunt portrete ale comunismului, ele merg mult mai departe, eroii mei ajung în Italia, America sau Elveţia, sau se întorc de acolo, căutând fericirea, siguranţa sufletească. Nu sunt un portretist al comunismului, temele mele centrale provin mult mai mult din viaţa mea actuală în Vest.Este comunismul un subiect neepuizat? Sunt oamenii "interesaţi" sau "ispitiţi" să retrăiască acele vremuri triste pentru cei care le-au trăit? Există două dimensiuni, după părerea mea. Aş dori să pot spune că regimul comunismul este un subiect epuizat, că actele comunismului au fost cercetate, că vinovaţii au fost traşi la răspundere şi că acele timpuri au devenit istorie. Dar ştim că nu este aşa.În plus comunismul există în continuare, este o dimensiune reală pentru toţi, care trăiesc în ţara. Este suficient să vedem arhitectura oraşelor, să avem de-a face zilnic cu mentalităţi ale trecutului. Ba chiar atunci, cel mai mult atunci, când o societate s-a decis să nu se mai ocupe de trecut, acesta este omniprezent.Ceea ce vrem să ignorăm este real prin negaţia lui. În psihologie există regula că o traumă care nu a fost conştientizată se reîntoarce şi determină prezentul. Comunismul mi se pare o caracatiţă, ale cărei tentacule ajung încă pînă la noi. Un alt lucru este activitatea artistului. Arta este liberă să facă ce vrea ea, nu există o obligaţie a artei să se raporteze la ceva. Dar totuşi, pentru că artistul este şi cetăţean, pentru că îşi are o biografie concretă şi pentru că trauma, suferinţa, lipsurile au fost pentru artă din totdeauna în centrul interesului, şi comunismul va rămâne mult timp o tematică importantă.Şi mai sunt desigur nostalgicii: ori aceia care au trăit bine din comunism şi şi-l doresc din acesta cauză înapoi, ori aceia care nu trăiesc bine astăzi şi pentru care comunismul are calitatea de a lecuii durerea. Pe aceştia, ultimii, îi înţeleg puţin, atunci când societatea actuală, sistemul, nu le oferă o viziune pozitivă, un mod de viaţă decent.De ce aţi ales să publicaţi romanul "Zaira" în 2008? Mai au oamenii astăzi "vise americane"? Visurile americane rămân la modă şi sunt în continuare " hrănite" de publicitate, filme, muzică, de toată aura ce pluteşte în jurul Americii. Nu trebuie însă uitat că America, ce are o mare contribuţie la pacea, siguranţa şi progresul de după război, care a dat naştere la atâtea personalităţi, la muzică de jazz, la filmele de suspans, şi care este ţara-mamă a căutării fericirii individuale, că această Americă este în multe puncte o societate polarizată şi în impas.Că cei mai slabi sunt lăsaţi în plata Domnului, că statul în multe privinţe nu-şi face datoria, că violenţa este experienţa cunoscută multor americani. Cine nu trăieşte în " rezervatele" liniştite ale clasei de mijloc riscă, mai devreme sau mai târziu, să se trezească neplăcut din visul american. Să nu aibă bani să-şi plătească medicul şi să dormă în maşină, pentru că şi-a pierdut casa.Poate că fără visul american lumea ar fi ceva mai săracă. Anul apariţiei romanului este arbitrar: atunci a fost pur şi simplu gata.Prin ce se distinge "Zaira" de celelalte cărţi publicate? Cum a surprins cititorii de acolo, făcând abstracţie de succesul pe care l-au înregistrat toate lucrările dvs.? " Zaira" are prospeţimea romanului meu de debut, " Vremea Minunilor" , dar rafineţea unui scriitor care totuşi între timp a căpătat mai multă experienţă şi ale cărui instrumente literare s-au multiplicat. Publicului de aici îi plac, pentru că descoperă poate ceea ce spiritului neamţ îi lipseste... des chiar şi în arta spaţiului cultural german: ea este sobră şi aspră dar nu jucăuşă. Logica lineară, dar nu poetică şi fabulatorie.Disciplinată, foarte seriosă, solidă, dar fără umor şi senzualitate. În cărţile mele, creez o germană mai poetică, mai senzuală, mai fabulatorie. În plus am învăţat de la marile filme, cum se transpune o dramă în imagini...S-a întâmplat ca publicul să asimileze diferit mesajele ideatice exprimate? Nu întotdeauna acestea sunt intrepretate aşa cum sunt spuse de autor.Oh, tot timpul se întâmplă acest lucru. Vor există atîtea Zaire cîţi cititori va avea romanul. Fiecare citeşte în baza propriei biografii şi are parametrii daţi de bagajul de experienţe acumulat pe parcursul vieţii. De fapt, fiecare dintre noi, când citim, recrează povestea într-un mod propriu şi autentic. Povestea scrisă devine povestea lui. Nu facem altfel nici în viaţa de zi cu zi: povestim propria viaţă altora şi suntem tot timpul inventatorii unei noi versiuni, deci scriitori.De ce aţi ales să rămâneţi în Elveţia? Există vreo motivaţie, fie şi numai literară, pentru care aţi face un "Drum scurt spre casă", în România? Nu am ales, aveam numai 15 ani, mi-am urmat părinţii. Dar nici ei nu prea au ales, s-a întîmplat în câteva minute... Decizia de a rămâne aici şi de a nu continua drumul spre Germania. S-a întâmplat pentru că cineva de pe stradă, pe care nu l-am mai revăzut, ne-a ajutat. Pentru că tatăl meu, cu înstinctul lui de supravieţuire foarte bine dezvoltat, a rugat-o pe mama, care ştia germană, să se adreseze acestui străin. A fost mai mult o loterie decât o alegere.Da, este posibil să mă întorc în ţară. România mi-a dat foarte mult: poveşti, prieteni, o parte importantă a personalităţii mele. Dar totuşi cred că voi rămâne toată viaţa un călător între lumi. Foto: Arhivă personală