Sunt Elena, am 28 de ani şi mă gândesc să spun stop unei relaţii de 3 ani. Poţi să mă ajuţi să iau cea mai bună decizie? Ne-am cunoscut în 2007 - eu aveam 24, el 30. Ne-am simpatizat imediat, însă aproape un an am fost doar amici. Am început să vorbim des, mi-a cerut numărul de telefon. Într-una din serile când mă ştia stresată de la serviciu, mi-a dat mesaj că vrea să ne vedem. Ne-am văzut şi m-a sărutat foarte afectuos, mi-a zâmbit şi a început să vorbească de parcă nimic nu se întâmplase. Au trecut zilele aşa - ne vedeam seara, vorbeam şi ne dădeam mesaje zilnic, ne bucuram unul de compania celuilalt.Am început să mă ataşez de el şi să fiu atrasă de maturitatea lui şi când a simţit asta, a început să fie puţin altfel. Totuşi, se simţea bine cu mine şi este cert că m-a ajutat să trec mai uşor peste perioade grele din viaţa mea. Nu ştiu când s-a făcut 1 an, nu se întâmplase ceva cu adevărat semnificativ: prietenii ştiau de noi, familiile ştiau câte ceva, ieşeam cu el în oraş, dar nu simţeam că relaţia noastră este strânsă, ci mai degrabă un surogat, ceva ca să treacă timpul mai bine pentru amândoi.S-au făcut 2 ani - relaţia avea suişuri şi coborâşuri pentru că eram plecată din oraş din cauza serviciului şi ne vedeam rar, 1 dată pe săptămână. Aparent, nu ne afecta dar de fapt, se acumulau lucruri pe care nu le ştiam unul despre celălalt, deşi vorbeam des. A început să îşi facă un program în care nu reuşea sau nu vroia să mă includă când veneam acasă. Pentru că era obişnuit fără mine, fiecare seară avea o activitate specific bărbătească: ieşire în bar, fotbal, tenis, saună, alergat la pădure, plecat cu cortul la munte. Deşi eram intrigată, am ţinut-o aşa, pentru că reuşea de fiecare dată să mă împace cu momente frumoase, care mă făceau să nu renunţ.Să mai spun şi că în 2 ani jumătate nu am făcut dragoste pentru că nu aveam unde? La mine acasă nu vroia să vină, la el acasă ca şi la mine erau mereu părinţii, să mergem undeva doar noi doi nu îi surâdea, pentru că noţiunea lui de distracţie era legată de gaşcă.Citeşte continuarea poveştii Elenei pe pagina următoare!In iunie s-au făcut 3 ani. În ochii tuturor, uneori şi în ochii mei, relaţia a evoluat considerabil: îmi spune că este mândru de mine şi de alegerile pe care le fac, m-a prezentat părinţilor, îi place la nebunie că mă înţeleg extraordinar cu toate rudele lui, sunt invitată la orice eveniment de familie şi mai ales, de ceva timp am început să ne petrecem nopţile împreună. Toţi prietenii lui m-au asigurat că aşa ceva nu a mai făcut (să îşi ia iubita la evenimente de familie), că ţine la mine dar în felul lui şi pot fi sigură că treaba este serioasă.Poate părea drăguţ, dar oricâte încurajări primesc, nu sunt de ajuns. De fapt, lăsând la o parte toate detaliile frumoase, lucrurile stau altfel: continuă să îi pese de binele şi viitorul meu, este binevoitor, face planuri dar… când ne vedem este uneori distant, vorbeşte despre orice altceva mai puţin problemele noastre ca şi cuplu, noţiunea lui de relaxare şi distracţie pare să nu aibă legătură cu mine…De fiecare dată când ma îndepărtez de el, nu mă lasă. Greşeşte, nu recunoaşte, apoi îi pare rău şi mă caută intens, face gesturi foarte frumoase (cină romantică, muzică în surdină, cadouri fără nicio ocazie), apoi când prind iar puţină încredere, se retrage şi nu vrea să spună ce are pe suflet.Şi mă întreb ce să fac: să spun stop sau sunt de fapt o femeie pretenţioasă şi trebuie să am încredere în el şi în ce îmi spun prietenii lui? Aş putea să o ţin aşa mult şi bine, dar mi-e teamă că tot o să se termine la un moment dat şi am lăsat ani importanţi să treacă pe lângă mine. Şi dacă el, la 34 de ani, nu se gândeşte la asta, eu la 28 ma gândesc serios. Foto: Shutterstock