Inainte de a naste, cele mai multe sfaturi pe care le primeam din partea altor mame erau legate fie de nasterea propriu-zisa, fie de alaptare, fie de primele doua (sau douasprezece) luni de nesomn alaturi de noul membru al familiei. Unele dintre povesti ma facusera sa astept schimbarea de viata ca pe un tzunami, din care oricat de mult te-ai pregati, tot iesi cu niste pierderi: fie de seri in oras, fie de calatorii, de prieteni, de somn... Poate tocmai de aceea realitatea mi s-a parut infinit mai blanda cu mine, ca proaspata mama, decat tot ce imi imaginasem.Eram pregatita sa rezist noptilor nedormite, durerilor de san, hormonilor dati peste cap, kilogramelor in plus si altor "detalii" ce vin odata cu marele eveniment, si setata sa vad mereu partea plina a paharului: sunt mama unui baiat sanatos. Iar minune a lumii mai mare, cadou al vietii mai frumos, implinire sufleteasca mai profunda decat nasterea unui copil nu exista. Si totusi, nicio mama nu mi-a vorbit despre sentimentul de vinovatie, desi sunt convinsa ca pe fiecare o atinge intr-o masura mai mica sau mai mare. Uite ca pentru asta nu eram tocmai pregatita."Sa fii parinte e cea mai grea meserie din lume" - asa se zice si nu e deloc un cliseu. Dar sa fii parinte intr-o perioada in care informatiile despre cresterea copilului si despre modelele parentale te bombardeaza zilnic pe toate caile, cand nu iti mai dau sfaturi doar cei din familie sau vecinii de bloc, ci tot Facebookul, stacheta se ridica atat de sus, incat simti ca nu o sa fii niciodata la nivelul asteptarilor.Sunt constienta de faptul ca in acest moment copilul meu nu ma judeca daca sunt o mama buna sau nu. Doar eu am mereu tendinta de a ma compara cu tiparul ideal de mama pe care singura mi l-am setat, in primul rand din convingerile personale, bazate pe experientele de viata traite, si in al doilea rand din ceea ce simt ca ceilalti asteapta de la mine. E vorba de contextul social in care traim si care pune presiune pe mame continuu, ajungand ca orice aleg sa fie cel putin discutabil si, implicit, izvor de indoieli si vinovatie.Am nascut prin cezariana din mai multe motive. Jur ca mi-as fi dorit sa traiesc experienta nasterii naturale, dar riscurile in cazul meu si al copilului erau prea mari. Sunt convinsa ca numai citind acest paragraf, multe mame care au nascut natural vor comenta negativ. Ca si cand nu mi-am implinit o misiune pe Pamant. Ca si cand la primul test de mama am luat Suficient. Chiar daca copilul a luat nota 10 - "Nu exista 10 la cezariana. I-au dat asa pentru ca e copil de vedeta, normal!". Pentru ca sunt mame carora orice motiv le-ai da, ti-ar spune ca SIGUR ai gresit.Eu, "vedeta", cu atat mai mult! Ca mai dau si un exemplu negativ lumii, deci am gresit-o si mai rau. Cu toate riscurile, eu ar fi trebuit sa ma sacrific pentru comunitate.... NU. A fost alegerea medicului, a mea, a sotului si a fost alegerea care mi-a adus pe lume un copil perfect sanatos. Si asta e tot ce conteaza.foto: Dana, in primele luni de sarcinaApoi capitolul "Alaptarea": "Nu il tii suficient la san!", "Il tii prea mult!", "Da-i completare!", "Aualeu, i-ai dat lapte praf?", "Renunta la biberon!", "Cum, tu folosesti protectie pentru san?!?"... M-am informat si am facut cum am simtit ca ii e bine si copilului, dar si mie ca mama, iar intr-un final l-am alaptat pana la 1 an si 3 luni. "Doar atat?", "Trebuia sa mai insisti. Macar 2 ani, asa zice OMS." Vedeti? Nicicum nu pare a fi multumitor pentru ceilalti si ajunge sa nu mai fie nici pentru tine, indiferent cat te-ai stradui.Exista mama care sa nu fi trait sentimentul de vinovatie? La nasterea prin cezariana, cand plangea de durere in timpul alaptarii despre care citise cat e de minunata, cand i-a dat suzeta copilului prima oara, cand a iesit in oras cu prietenele si pe bebe l-a lasat in grija bunicii, cand a folosit carutul mai mult decat sistemul de purtare, cand cel mic nu a luat in greutate cat trebuia, cand nu i-a iesit reteta de branza de casa, cand a ales sa se intoarca la lucru, cand l-a inscris la cresa sau la gradinita...E imposibil sa nu ai indoieli si sa nu simti ca poate au fost deja momente in care ai gresit. Atunci de ce remarcile negative sau tendentioase pe care o mama le primeste vin de cele mai multe ori tocmai de la alte mame? De ce nu ne oprim o secunda inainte de a judeca o alta mama si nu ne gandim ca poate si noi gresim. Si stim ca doare. Oricat de Doctor in Parenting credem ca suntem, tot vom mai gresi si pe viitor.Vlad are 2 ani, 4 luni si 2 saptamani, iar cand il las la mama ca sa ajung la o repetitie la teatru de exemplu, aproape de fiecare data ma simt putin vinovata. Imi vin mereu in minte intrebari de genul: "Oare trebuia sa accept rolul asta? Nu mai bine ramaneam cu Vlad acasa? Oare o sa ii lipsesc in cele 4 ore? Ce e mai important pentru mine?" Iar acest cumul de intrebari ma face sa ma simt... "Incompleta". Sotul mi-ar raspunde pragmatic: "E fericit si bine ingrijit la bunica. Chiar nu inteleg de ce iti faci griji". Poate ca e normal ca el sa nu inteleaga ce simt eu mereu, dar cred ca alte mame ar intelege-o perfect. Sunt situatii aparent absurde pe care doar mamele le inteleg. Asa ca, incarcata de un sentiment de vinovatie greu explicabil, ma indrept catre o alta mama si ma descarc. Vreau ca in acel moment sa nu aud: "Chiar erau asa importante repetitiile astea?" sau "Dar nu puteai sa il iei si pe el?", pentru ca atunci ma voi simti si mai nasol, si poate si mai singura.Uneori, cu cele mai bune intentii, ajungem sa obtinem exact efectul opus. Vrem ca prietena noastra sa alapteze, pentru ca stim ca asa e cel mai bine pentru bebelus, dar se poate sa alegem calea gresita de a o convinge si crestem in ea un sentiment atat de puternic de vinovatie, incat nu se va mai simti in stare sa o faca si intr-un final va abandona complet. Am auzit multe mame spunand ca au alaptat, pentru ca stiau ca asa e sanatos si pentru ca toata lumea din jur le-o cerea, dar care marturisesc cu rusine ca a fost cea mai trista experienta din viata: "Plangeam numai cand ma gandeam ca urmeaza masa la san." Dar nu poti sa o spui in gura mare, nu poti sa intri pe un forum sa iti urli frustrarea ca nu atingi "baremele" mamei ideale, pentru ca risti sa iesi de acolo si mai incarcata.Eu plec tot timpul cu Vlad in vacante si scriu despre asta pe blog. Poate ca unii ma considera un model pentru asta, un standard. Dar jur ca nu cred ca toti parintii trebuie sa procedeze la fel. Sigur ca ii incurajez pe cei care si-ar dori o vacanta cu copilul si au temerile unei nereusite sa incerce, pentru ca poate fi minunat, dar in acelasi timp nu ii judec pe cei care prefera sa plece singuri si sa il lase pe cel mic in grija altcuiva. Decat cu doi parinti speriati, nervosi si iritati in vacante, s-ar putea copilului sa-i fie mult mai bine acasa cu bunicii.Hai sa pornim toate de la premiza ca o mama chiar face tot ce poate mai bine pentru copilul ei, si ca poate calea noastra, convingerile noastre, nu se aplica pentru toata lumea la indigo.P.S.: Daca simti ca nu mai poti face fata asaltului altor mame mai "pricepute", poate ca data viitoare le ocolesti in parc. Ca mama, nu poti evita sentimentul de vinovatie. Dar cred ca poti evita mamele care nu iti acorda respectul, grija, increderea cu care tu le-ai investit in momentul in care ai ales sa le vorbesti despre ce simti.Foto: Oltin Dogaru, Alex Galmeanu, arhiva Unica
VEZI