Când devine gelozia o problemă?

De Lumea Femeilor pe

Când eşti îndrăgostită, nu se poate să nu te îndoieşti măcar o clipă de omul iubit. Roxana a trecut însă dincolo de simpla îndoială şi a păşit pe tărâmul…
… periculos al geloziei obsedante, cea care distruge iubirea şi care provoacă suferinţe fără margini.

De atât de multă vreme sunt aşa de singură şi sufletul meu este acoperit cu mult prea multe poveri. Am ajuns într-un punct din care nu mai pot merge înainte, dar nici înapoi. Pe zi ce trece mă prăbuşesc tot mai mult, nu mai pot să suport dispreţul şi umilinţa.

Vreau să fiu iubită, aş vrea ca în sufletul lui să fiu doar eu, amintirile despre alte femei să le lase într-un colţ îndepărtat. Numai că Nicu nu mă mai iubeşte. Îl dezgust, îl oripilează prezenţa mea, gândurile mele. Mă urăşte! De la iubire la ură nu este decât un pas. Ştiu asta, am verificat-o pe propria-mi piele. Vă prezint drept dovadă sufletul meu mutilat. Aş putea să lupt, să-l fac să se îndrăgostească iar de mine.

Aş putea slăbi cinci kilograme, aş putea să nu-l mai întreb de unde vine, unde pleacă, aş putea să mai cheltui ceva bani pe aspectul meu exterior, aş putea să mă prefac indiferentă. Dar nu mai vreau să lupt. Am luptat o dată, acum sunt obosită şi nu mă mai pot da drept semizeu.

Am purtat 18 luni un război cumplit în care am fost mereu prima roată de la căruţă, dar, pe lângă mine, erau mereu alte trei, plus rezerva. Eu eram aleasa, dar plăteam cu nopţi de lacrimi, de nelinişti şi nesiguranţă. Mă simţeam, în permanenţă, ca într-un vehicul agravitaţional, nu aveam pe ce să mă sprijin, nu simţeam pământul sub picioare, nu aveam certitudini. Aveam doar o zi de mâine în care îmi puneam toate speranţele că va fi mai bună.

Şi iată că a venit şi mâinele meu. După 18 luni dulci-amare, am devenit soţia lui. Şi a fost bine. Ba nu, a fost inimaginabil de frumos şi, câteodată, încă mai este. Dar acum mă urăşte! Mă urăşte pentru că sunt geloasă. Cine m-a făcut aşa? Mă urăşte pentru că îi fac morală. Este felul meu de a încerca să schimb ceva şi de a salva relaţia noastră, pentru că nu îl pot părăsi – aş muri.

Osă credeţi că mă înşală. Nu, nu mă înşală. Numai că îşi aminteşte cu plăcere de fostele lui aventuri. Şi asta mă ucide. Îşi aminteşte şi povesteşte prietenilor de familie, iar eu trebuie să zâmbesc ca să nu mă vadă nici un ochi de pe lume plângând. Amintirile îl răscolesc – aşa declară – iar în sufletul meu se cască un hău imens.

Iubirea te face unică în Univers, iar eu vreau să fiu femeia visurilor lui, vreau ca prezenţa mea să-l facă fericit, mulţumit. Ca simplă muritoare, fără nici o posibilitate de afirmare, iubirea mi-ar da dreptul să devin o identitate, un nume în marele Univers.

O luptă inegală

Nu pot lupta cu amintirile lui – care rămân tinere şi frumoase. Eu îmbătrânesc, am născut, spăl, gătesc, mă duc la slujbă. Nu sunt o amintire frumoasă, sunt o fiinţă vie, vreau să fiu iubită aşa cum sunt, cu zilele mele bune şi rele, cu emoţiile mele intense sau superficiale, cu bucuriile sau neîmplinirile mele.

Eu îl iubesc necondiţionat, trecutul meu a rămas departe în urmă, mă uit la el ca la o carte prăfuită, în care personajul principal s-a disociat de mult de mine. De ce nu mă poate iubi aşa cum sunt? Cer prea mult? De ce doar eu trebuie să fac concesii, să-i suport ieşirile, iar el este necruţător cu mine?

Nu vreau decât să îmbătrânim împreună, să-l fac fericit, să se bucure că mă vede. Dar e prea târziu pentru visele mele, mă urăşte şi eu am obosit să lupt. Sunt geloasă pe gândurile lui, simt că eu singură nu-i sunt de-ajuns. Probabil că nu vom îmbătrâni împreună şi, mai rău, că nu ne vom creşte fata împreună.

Mi-a ucis speranţa şi m-a naufragiat pe o insulă pustie, pe care nu există nici bucurie, nici speranţă, nici viitor. Nu vreau să trăiesc fără dragoste, of, Doamne, ajută-mă, că eu singură nu mai pot!

Foto: Shutterstock

Prințul Louis împlinește un an. Ce fotografii au publicat Ducii de Cambridge

Prințul Louis împlinește un an. Ce fotografii au publicat Ducii de Cambridge