Pentru cine mă aranjez, când mă aranjez?

Nu am un răspuns la întrebarea „pentru cine se aranjează femeile, pentru ele însele sau pentru ceilalți”, în primul rând pentru că nu am date empirice (nu știu studii serioase făcute pe tema asta). La asta se adaugă problema mea legată de definirea termenilor. Câte o dată? De fiecare dată? Toate femeile? Unele dintre ele? Cine sunt ceilalți – apropiați sau străini, prieteni sau dușmani, bărbați sau femei? Ca să nu mai vorbim de definiția termenului „aranjat”: pieptănat și spălat, machiat pentru corectat defecte, împăunat cu bling vizibil de pe Stația Spațială? Dar asta nu mă împiedică să scriu despre experiența mea personală.

Când m-am așezat să scriu povestea asta am fost tentată să mă duc într-o direcție pretențioasă, cu explicații psihologice, antropologice, evoluționiste – cu alte cuvinte să mă dau mare cu lucruri pe care le știu doar superficial, pentru a evita să dau un răspuns personal. Cum însă introspecția necesară unui răspuns personal părea un obiectiv meritoriu, am luat calea personală. Și pentru că îmi plac listele, o să încep cu:

 1.De cele mai multe ori mă aranjez din respect pentru cei din jur.

Deși, cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât mă enervează mai tare motivul asta. Face parte din ideile primite, cele cu care am crescut și pe care le-am acceptat fără să le analizez niciodată. Ideea ca te speli si te aranjezi pentru că te respecți pe tine, dar și pe cei din jur, face parte din ce ai învățat în „cei șapte ani de acasă”. Dacă sunt de acord că o persoană murdară și „dezblehuietă” (regionalism care denotă, în înțelegerea mea, un fel de ”looking like something the cat dragged in”) e neplăcută pentru cei din jur, sunt sigură că de aici până la a nu putea ieși din casă fără un machiaj complet și haine de designer, e o cale lungă. În vacanțe și la sport e OK să nu te machiezi (în primul rând pentru că machiajul nu rezistă), așa că, mă întreb: pe colegii de antrenament sau prietenii cu care merg în vacanțe îi respect mai puțin decât pe colegii de la serviciu?

2. Uneori chiar trebuie.

Mă refer la cazurile în care ne-aranjatul nu reprezintă o opțiune. Nunțile tradiționale, cele cu fast și strălucire, de exemplu, sunt ocazii în care, dacă nu faci un efort și arăți de parcă ai fi Cenușăreasa ajunsă la bal fără vreun ajutor de la zână, ieși în evidență mai mult decât dacă ai fi făcut ce face toată lumea. Plus că, dacă nu ești de acord cu regula, mai bine stai acasă. Un alt exemplu e apariția la televizor, unde, în special in format HD, e bine să ai toate defectele corectate, ca să nu te trezești cu ele amplificate și subliniate – și vizibile în dimensiuni mai mari decât realitatea. La apariții pe o scenă, la fel, e nevoie de machiaj, pentru că, printre altele, de la distanță, trăsăturile nu se văd așa de bine, și dacă ești nemachiată, nu doar pari mai ștearsă, ci și mai inexpresivă. Lucruri pe care nu le doresc, când vine vorba despre mine, motiv pentru care, de cele mai multe ori, nu ajung în asemenea situații. Dacă însă o fac, respect regulile și mă aranjez. Ba chiar îi las pe alții să mă aranjeze, pentru că au mai multă experiență.

3. Uneori mă machiez ca să mă ascund.

În perioadele în care sunt stresată sau deprimată sau, pur și simplu am în față o întâlnire tensionată, mă machiez cu mai multă grijă și cu mai multe produse decât în perioadele când sunt perfect relaxată. Îmi aduc aminte de un moment când, aflată într-un birou unde lucram de câțiva ani, m-am trezit, pe la mijlocul zilei că sunt nemachiată. Cum colegii nu mă văzuseră până atunci nemachiată, aproape m-am așteptat să nu mă recunoască. A fost nevoie să mai treacă niște ani înainte să pot merge în mod normal nemachiată la birou. Într-un fel, colegii mei bărbați aveau un sistem similar. În zilele în care aveau întâlniri afară din birou, cu parteneri sau clienți, veneau în costum. În restul zilelor, blugii și chiar, uneori, vara, bermudele, erau absolut OK.

4. Uneori, cel mai rar, mă aranjez ca să impresionez.

Probabil că, atunci când eram mai tânără, făceam asta mai des, dar acum mă aflu rar în situația în care fac un efort doar pentru a impresiona pe cineva. Acum vreo zece ani, fiul meu cel mic, care avea probabil cinci ani, m-a văzut aranjată pentru o ocazie și a spus, cu o sinceritate și convingere pe care nu am auzit-o la adulți: „Vai, mama, ce bine arăți!” Nu știu cum se face, dar soțului nu îi reușește niciodată nota de admirație, dar nu și de surprindere, care face ca această afirmație să fie un compliment. De fiecare dată când mi se spune asta, mă gândesc dacă nu cumva există aici, implicit, si o critică legată de felul în care arătam înainte să mă aranjez. Dar asta e problema mea.

Revenind la întrebarea din titlu, da, uneori mă îmbrac și mă aranjez ca să-i impresionez pe alții. Cu cât fac un efort mai mare și mai susținut, cu atât însă rezultatul e mai puțin strălucit: prea multă culoare la ochi, părul prea țeapăn, hainele prea elegante sau prea extravagante. Nu știu dacă, odată cu trecerea timpului am ajuns să fiu mai autocritică, și de aceea nu-mi plac rezultatele atunci când mă aranjez, și, ca urmare, o fac mai rar. Nu știu dacă nu cumva mă aranjez mai rar pentru că m-am lenevit (evolutiv vorbind, nu mai trebuie să conving pe nimeni, mi-am făcut datoria și mi-am perpetuat genele). Nu știu dacă nu cumva nu am ajuns mai înțeleaptă și sunt mai împăcată cu cine sunt, drept care încerc mai rar să impresionez sau să mă ascund. Nu știu, dar mi-ar plăcea foarte tare să fie ultima variantă.

Foto: The Bucharest’s

Citește și:

Ada Roseti despre ce programe TV le plac românilor

Secretul fericirii

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe unica.ro
Jurnalul.ro
Observator.tv
Eva.ro
Loading...
Recomandari
Evz.ro
Glamour
Elle
Sfatul Medicului
Viva.ro
Mai multe din Prietenii Unica
Vă recomandăm: