Mi-am dorit sa fiu strigata MAMA!

Numele meu este Ana Maria Ciulu si sunt o mama cat se poate de mandra si fericita. As fi vrut sa fiu mama cu multi ani in urma, dar din cauza unei banale raceli netratate corespunzator atunci am ajuns la sterilitate. Degeaba 8 ani de chin si tratamente, de nesfarsitele vizite la medici… nu au dat nicun rezultat. Eu m-am vazut mama dintotdeauna, de cand am vazut in ochii mamei mele stralucirea cand ma vedea zambind, sau cand ii spunem pur si simplu “te iubesc mami”. Nu am incetat sa sper nici dupa diagnosticul identic dat de cei 7 medici, asa ca am cautat o alta cale sa-mi implinesc visul. O cale la care ma gandeam atat si eu cat si sotul meu, dar dupa 8 ani de casnicie si tratamente esuate nu aveam curajul nicunul sa vorbim despre asta. Cred ca era rusine sau durerea pe care o puteam provoca celuilalt. Total gresit… ar fi trebuit sa avem mai multa incredere in iubirea noastra si in capacitatea de a oferi tot ce avem noi mai bun unui copilas. Dar Dumnezeu este acolo sus si sunt de parere ca El le aranjeaza pe toate si ni le da atunci cand suntem pregatiti sa le primim. Asa ca, cu incredere in El si in dragostea ce i-o port sotului meu am deschis subiectul adoptiei. Si ce sa vezi… contrar temerilor mele si el se gandea la asta de ceva vreme. Incurcate iti sunt caile Doamne, dar ce usor le poate descurca un cuvant. A fost o discutie atat de simpla si de rapida incat ne-a uimit pe amandoi. Totul a decurs de la sine din momentul ala. Am mers la Directia de Asistenta Sociala si am fost preluati de cineva acolo care ne-a pus la curent cu tot ce inseamna si implica o adoptie. Pacat ca nu este mai promovata adoptia… sunt sigura ca multe cupluri si-ar dori sa o faca, dar nu are cine sa-i consilieze. A fost cea mai usoara si dorita decizie pe care am luat-o in viata mea. A durat o perioada lunga de formalitati si mai ales asteptare… grea asteptare, dureroasa de cele mai multe ori cand urmaream la stiri ce se intampla cu alti copii. Dar speranta nu moare nici macar ultima si cand eram pe punctul de a ceda durerii asteptarilor fara raspuns am primit telefonul: cel mai frumos telefon din viata mea. O voce de femeie mi-a spus ca vrea sa-mi prezinte pe cineva. Nu pot descrie in cuvinte ce am simtit si ce simt si acuma cand va scriu aceste randuri. E ca si cum as fi aflat ca am ramas insarcinata, sau mai mult chiar. De aici totul a decurs de la sine. La cateva ore am fost si am vazut-o pe ea… cea care azi poarta numele de Erika Giorgia… era cel mai linistit si mic copil care exista. Par negru, ochi negri, niste manute mici si firave… perfecta! Si era Fiica mea. Nu stiu ce simt femeile cand isi strang copilul abia nascut pentru prima oara la piept, dar pentru mine a fost mana cereasca. Dumnezeu m-a luat de mana si ma strangea cu o forta ce ma lasa fara aer. Emotiile, lacrimile… sunt de nedescris, dar cel mai important sentiment?…eram Mama. Pentru mine nu exista nimic mai important ca fiica mea, nici cariera, nici afaceri, nici nimic. Pentru mama mea am fost si sunt in primul rand fiica ei si asta vreau sa simta mereu si printesa mea. Sa stie ca atunci cand a ras prima oara, a plans prima oara, a vorbit si a mers prima oara….era cineva mereu in fata ei…Eu, Mama ei. Si pentru mine nimic nu este mai important decat asta. Nimeni pe lumea asta nu poate spune ca nu sunt mama ei, Cele 9 luni de zile nu schimba cu nimic ceea ce sunt eu pentru ea si ceea ce voi fi mereu pentru fiica, atata timp cat voi trai. Viata mi-a daruit ce poate fi mai de pret: o fetita pe nume Erika Giorgia si cred cu tarie ca nimic nu este mai presus ca primul cuvant rostit de ea… MAMA. Va multumesc ca mi-ati dat sansa sa va scriu o parte din viata mea si sper ca toate femeile sa aiba bucuria de a fi strigate atat de simplu…Mama! Cu stima Ana Maria Ciulu
Numele meu este Ana Maria Ciulu si sunt o mama cat se poate de mandra si fericita. As fi vrut sa fiu mama cu multi ani in urma, dar din cauza unei banale raceli netratate corespunzator atunci am ajuns la sterilitate. Degeaba 8 ani de chin si tratamente, de nesfarsitele vizite la medici… nu au dat nicun rezultat. Eu m-am vazut mama dintotdeauna, de cand am vazut in ochii mamei mele stralucirea cand ma vedea zambind, sau cand ii spunem pur si simplu "te iubesc mami". Nu am incetat sa sper nici dupa diagnosticul identic dat de cei 7 medici, asa ca am cautat o alta cale sa-mi implinesc visul. O cale la care ma gandeam atat si eu cat si sotul meu, dar dupa 8 ani de casnicie si tratamente esuate nu aveam curajul nicunul sa vorbim despre asta. Cred ca era rusine sau durerea pe care o puteam provoca celuilalt. Total gresit… ar fi trebuit sa avem mai multa incredere in iubirea noastra si in capacitatea de a oferi tot ce avem noi mai bun unui copilas. Dar Dumnezeu este acolo sus si sunt de parere ca El le aranjeaza pe toate si ni le da atunci cand suntem pregatiti sa le primim. Asa ca, cu incredere in El si in dragostea ce i-o port sotului meu am deschis subiectul adoptiei. Si ce sa vezi… contrar temerilor mele si el se gandea la asta de ceva vreme. Incurcate iti sunt caile Doamne, dar ce usor le poate descurca un cuvant. A fost o discutie atat de simpla si de rapida incat ne-a uimit pe amandoi. Totul a decurs de la sine din momentul ala. Am mers la Directia de Asistenta Sociala si am fost preluati de cineva acolo care ne-a pus la curent cu tot ce inseamna si implica o adoptie. Pacat ca nu este mai promovata adoptia… sunt sigura ca multe cupluri si-ar dori sa o faca, dar nu are cine sa-i consilieze. A fost cea mai usoara si dorita decizie pe care am luat-o in viata mea. A durat o perioada lunga de formalitati si mai ales asteptare… grea asteptare, dureroasa de cele mai multe ori cand urmaream la stiri ce se intampla cu alti copii. Dar speranta nu moare nici macar ultima si cand eram pe punctul de a ceda durerii asteptarilor fara raspuns am primit telefonul: cel mai frumos telefon din viata mea. O voce de femeie mi-a spus ca vrea sa-mi prezinte pe cineva. Nu pot descrie in cuvinte ce am simtit si ce simt si acuma cand va scriu aceste randuri. E ca si cum as fi aflat ca am ramas insarcinata, sau mai mult chiar. De aici totul a decurs de la sine. La cateva ore am fost si am vazut-o pe ea… cea care azi poarta numele de Erika Giorgia… era cel mai linistit si mic copil care exista. Par negru, ochi negri, niste manute mici si firave… perfecta! Si era Fiica mea. Nu stiu ce simt femeile cand isi strang copilul abia nascut pentru prima oara la piept, dar pentru mine a fost mana cereasca. Dumnezeu m-a luat de mana si ma strangea cu o forta ce ma lasa fara aer. Emotiile, lacrimile… sunt de nedescris, dar cel mai important sentiment?…eram Mama. Pentru mine nu exista nimic mai important ca fiica mea, nici cariera, nici afaceri, nici nimic. Pentru mama mea am fost si sunt in primul rand fiica ei si asta vreau sa simta mereu si printesa mea. Sa stie ca atunci cand a ras prima oara, a plans prima oara, a vorbit si a mers prima oara….era cineva mereu in fata ei…Eu, Mama ei. Si pentru mine nimic nu este mai important decat asta. Nimeni pe lumea asta nu poate spune ca nu sunt mama ei, Cele 9 luni de zile nu schimba cu nimic ceea ce sunt eu pentru ea si ceea ce voi fi mereu pentru fiica, atata timp cat voi trai. Viata mi-a daruit ce poate fi mai de pret: o fetita pe nume Erika Giorgia si cred cu tarie ca nimic nu este mai presus ca primul cuvant rostit de ea… MAMA. Va multumesc ca mi-ati dat sansa sa va scriu o parte din viata mea si sper ca toate femeile sa aiba bucuria de a fi strigate atat de simplu…Mama! Cu stima, Ana Maria Ciulu

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe unica.ro
Jurnalul.ro
Observator.tv
Eva.ro
Loading...
Recomandari
Evz.ro
Doctorul Zilei
Glamour
Elle
Sfatul Medicului
Viva.ro
Mai multe din Povestea ta
Vă recomandăm: