Ma uitam ca la un spectacol de magie

Mi-a venit sa rad cand am citit titlul, motiv pentru care mi-am zis “de ce nu, hai sa scriu si eu”. De ce rad? Pentru ca inca mi se pare incredibil ceea ce mi se intampla de… o vreme incoace. Cam trei ani si. Pe mine IUBIREA m-a transformat din cel mai crunt ateu in cea mai inversunata credincioasa slujitoare a ei. Nu-mi plac vorbele mari, dar asa simt. Am crescut cu ideea ca dragostea este foarte periculoasa, te face sa suferi, te face din om neom, te distruge. Am avut permanent o rezerva, o teama inexplicabila fata de EA. La un moment dat m-am inversunat atat de tare impotriva EI, incat mi-am promis ca n-o s-o las sa faca din mine ce vrea, ca EU, si nu EA, o sa fiu mai tare si o sa castig batalia asta muta – doar pentru ceilalti, evident, caci eu am simtit-o foarte bine pe parcursul intregii mele adolescente. Privind in urma zambesc, dar inca nu m-am hotarat daca am facut bine sau rau. Asa a fost sa fie, conchid. M-am ferit de EA cat am putut, impunandu-mi niste reguli de fier. (de exemplu, sa nu cedez “farmecelor” fostului prieten al celei mai bune prietene de atunci, desi ma indragostisem lulea de el inainte ca ei doi sa se cunoasca macar). Faptul ca am reusit sa le respect m-a determinat sa am mai multa incredere in mine si in puterile mele. Au fost baieti care se jurau ca ma iubesc nespus; nu am plecat urechea. Nu puteam sa-i cred, chiar daca as fi vrut. Am fost puternica si nu am lasat niciodata garda jos in fata EI. Acuma am lasat-o de tot (bine, doar pentru unul!) si sunt foarte FERICITA!! 😀 IUBESC si SIMT ca SUNT IUBITA! Este in continuare incredibil. Pe de-o parte mai pastrez undeva ascunsa o mica reverva, “pentru orice eventualitate”, dar ii multumesc, pe de cealalta, ca a avut grija de mine si mi-a scos in cale un om minunat. Nu Fat-Frumos din basme, nu calare pe cal alb, dar un baiat care ma iubeste asa cum sunt eu, pe care il iubesc si alaturi de care vreau sa ma bucur de “plimbarea” asta numita viata, asa cum e ea si cum va da bunul Dumnezeu sa fie. Caci viata e oricum, numai previzibila nu. Imi facusem un plan amanuntit cu toate realizarile pe care urma sa le am, pe etape, pe ani. Nici n-am luat in calcul posibilitatea de a ma indragosti. “Cine, eu?? Eu sa ma casatoresc?! Eu sa fac copii?! Chiar daca m-oi indragosti vreodata, n-o sa-mi pierd eu capul asa usor, ca doar nu ma las ca frunza-n vant”. Si totusi, ce minunat este sa plutesti pe aripile dragostei, sa simti ca lumea e a ta, ca poti face orice daca vrei! Am trecut in extrema cealalta: cred acum cu tarie ca nimic nu se poate fara IUBIRE. Ca “unde dragoste nu e, nimic nu e! “. Ah, si vreau o nunta mare si frumoasa, vreau sa-i port copiii, vreau o fetita cu ochii lui de smarald sclipitor si un baiat puternic si curajos cum e el. Nu stiu exact cum m-am transformat, nu s-a intamplat brusc si nici n-a fost usor. Poate acuma sunt femeie, desi nimic nu-mi place mai mult decat sa ma alinte si sa ma tina in brate. Poate asa se intampla, poate asta e mersul firesc al lucrurilor, si doar eu ma minunez ca la un spectacol de magie. Adevarul e ca nu stiam, nu credeam, ca se poate si asa. Eu, care le stiam pe toate, nu stiam ca se poate si sa iubesti si sa fii fericita, sa te simti implinita. M-am luptat mult cu propriile mele convingeri. Am vrut de multe ori sa renunt, mai ales la inceput, razand singura de mine, ironizandu-ma singura; nu credeam ca o sa reusesc si ca mai mult o sa-l incurc pe bietul baiat si nu vroiam sa am constiinta incarcata. Cu toate astea, era ceva care nu-mi dadea pace; ma tot gandesc si nu-mi explic nici acuma. Poate felul lui de-a fi, poate al saselea meu simt… Ne-am cunoscut intr-o dimineata de vara; prin intermediul unor prieteni comuni,ne-am strans o gasca vesela, hotarata sa dea piept cu muntele. Am facut cunostinta… cunoasteti senzatia aceea ca parca ai cunoaste respectiva persoana de undeva? Eu n-o cunosteam, dar atunci am avut aceasta puternica senzatie, de parca ne stiam de cand lumea. Mi s-a parut incredibil, am ramas tot drumul – urcus si coborat – impreuna. Nu stiam de ce, dar aveam incredere in el. Eu nu aveam incredere in nimeni, cu atat mai putin in vreun baiat. Nici acum nu-mi explic ce s-a intamplat cu mine, eu care eram atat de batoasa si aveam o armura invincibila… el parca era “de-al casei”. M-am speriat cand, odata ajunsa acasa, am inceput sa realizez ce se intampla. Mi-am spus ca e imposibil sa ma indragostesc asa, pueril, la prima vedere. Si mai ales de un baiat care locuieste in alt oras, la 300 km distanta!! A iesit bine pana la urma, adica suntem impreuna de mai bine de 3 ani si vrem mai mult: acum planurile sunt despre “noi”. Cum sa nu cred in IUBIRE?! Cand EA mi-a demonstrat ca poate uni doua destine, care aparent nu aveau nimic de-a face unul cu celalalt. Am in continuare tot respectul pentru EA, inca un pic de teama intr-un coltisor al sufletului, pentru ca EA poate face orice, si nu vreau s-o supar, ma caiesc pentru vremurile cand ii radeam in fata, crezand ca pe mine nu ma poate atinge, si o rog sa ma ierte si sa aiba mereu grija de mine si de iubitul meu, caci EA ne-a adus impreuna si numai EA ne poate face fericiti. DA, CRED IN IUBIRE! E minunat sa iubesti, iar viata nu inseamna de fapt nimic fara IUBIRE. Viata mea a capatat un sens de cand iubesc. Si mai cred ca e adevarat: doar iubirea ne mai poate salva. Pe mine m-a salvat. Va doresc si voua acelasi lucru!

Mi-a venit sa rad cand am citit titlul, motiv pentru care mi-am zis "de ce nu, hai sa scriu si eu". De ce rad? Pentru ca inca mi se pare incredibil ceea ce mi se intampla de… o vreme incoace. Cam trei ani si. Pe mine IUBIREA m-a transformat din cel mai crunt ateu in cea mai inversunata credincioasa slujitoare a ei. Nu-mi plac vorbele mari, dar asa simt. Am crescut cu ideea ca dragostea este foarte periculoasa, te face sa suferi, te face din om neom, te distruge. Am avut permanent o rezerva, o teama inexplicabila fata de EA. La un moment dat m-am inversunat atat de tare impotriva EI, incat mi-am promis ca n-o s-o las sa faca din mine ce vrea, ca EU, si nu EA, o sa fiu mai tare si o sa castig batalia asta muta – doar pentru ceilalti, evident, caci eu am simtit-o foarte bine pe parcursul intregii mele adolescente. Privind in urma zambesc, dar inca nu m-am hotarat daca am facut bine sau rau. Asa a fost sa fie, conchid. M-am ferit de EA cat am putut, impunandu-mi niste reguli de fier. (de exemplu, sa nu cedez "farmecelor" fostului prieten al celei mai bune prietene de atunci, desi ma indragostisem lulea de el inainte ca ei doi sa se cunoasca macar). Faptul ca am reusit sa le respect m-a determinat sa am mai multa incredere in mine si in puterile mele. Au fost baieti care se jurau ca ma iubesc nespus; nu am plecat urechea. Nu puteam sa-i cred, chiar daca as fi vrut. Am fost puternica si nu am lasat niciodata garda jos in fata EI. Acuma am lasat-o de tot (bine, doar pentru unul!) si sunt foarte FERICITA!! 😀 IUBESC si SIMT ca SUNT IUBITA! Este in continuare incredibil. Pe de-o parte mai pastrez undeva ascunsa o mica reverva, "pentru orice eventualitate", dar ii multumesc, pe de cealalta, ca a avut grija de mine si mi-a scos in cale un om minunat. Nu Fat-Frumos din basme, nu calare pe cal alb, dar un baiat care ma iubeste asa cum sunt eu, pe care il iubesc si alaturi de care vreau sa ma bucur de "plimbarea" asta numita viata, asa cum e ea si cum va da bunul Dumnezeu sa fie. Caci viata e oricum, numai previzibila nu. Imi facusem un plan amanuntit cu toate realizarile pe care urma sa le am, pe etape, pe ani. Nici n-am luat in calcul posibilitatea de a ma indragosti. "Cine, eu?? Eu sa ma casatoresc?! Eu sa fac copii?! Chiar daca m-oi indragosti vreodata, n-o sa-mi pierd eu capul asa usor, ca doar nu ma las ca frunza-n vant". Si totusi, ce minunat este sa plutesti pe aripile dragostei, sa simti ca lumea e a ta, ca poti face orice daca vrei! Am trecut in extrema cealalta: cred acum cu tarie ca nimic nu se poate fara IUBIRE. Ca "unde dragoste nu e, nimic nu e! ". Ah, si vreau o nunta mare si frumoasa, vreau sa-i port copiii, vreau o fetita cu ochii lui de smarald sclipitor si un baiat puternic si curajos cum e el. Nu stiu exact cum m-am transformat, nu s-a intamplat brusc si nici n-a fost usor. Poate acuma sunt femeie, desi nimic nu-mi place mai mult decat sa ma alinte si sa ma tina in brate. Poate asa se intampla, poate asta e mersul firesc al lucrurilor, si doar eu ma minunez ca la un spectacol de magie. Adevarul e ca nu stiam, nu credeam, ca se poate si asa. Eu, care le stiam pe toate, nu stiam ca se poate si sa iubesti si sa fii fericita, sa te simti implinita. M-am luptat mult cu propriile mele convingeri. Am vrut de multe ori sa renunt, mai ales la inceput, razand singura de mine, ironizandu-ma singura; nu credeam ca o sa reusesc si ca mai mult o sa-l incurc pe bietul baiat si nu vroiam sa am constiinta incarcata. Cu toate astea, era ceva care nu-mi dadea pace; ma tot gandesc si nu-mi explic nici acuma. Poate felul lui de-a fi, poate al saselea meu simt… Ne-am cunoscut intr-o dimineata de vara; prin intermediul unor prieteni comuni,ne-am strans o gasca vesela, hotarata sa dea piept cu muntele. Am facut cunostinta… cunoasteti senzatia aceea ca parca ai cunoaste respectiva persoana de undeva? Eu n-o cunosteam, dar atunci am avut aceasta puternica senzatie, de parca ne stiam de cand lumea. Mi s-a parut incredibil, am ramas tot drumul – urcus si coborat – impreuna. Nu stiam de ce, dar aveam incredere in el. Eu nu aveam incredere in nimeni, cu atat mai putin in vreun baiat. Nici acum nu-mi explic ce s-a intamplat cu mine, eu care eram atat de batoasa si aveam o armura invincibila… el parca era "de-al casei". M-am speriat cand, odata ajunsa acasa, am inceput sa realizez ce se intampla. Mi-am spus ca e imposibil sa ma indragostesc asa, pueril, la prima vedere. Si mai ales de un baiat care locuieste in alt oras, la 300 km distanta!! A iesit bine pana la urma, adica suntem impreuna de mai bine de 3 ani si vrem mai mult: acum planurile sunt despre "noi". Cum sa nu cred in IUBIRE?! Cand EA mi-a demonstrat ca poate uni doua destine, care aparent nu aveau nimic de-a face unul cu celalalt. Am in continuare tot respectul pentru EA, inca un pic de teama intr-un coltisor al sufletului, pentru ca EA poate face orice, si nu vreau s-o supar, ma caiesc pentru vremurile cand ii radeam in fata, crezand ca pe mine nu ma poate atinge, si o rog sa ma ierte si sa aiba mereu grija de mine si de iubitul meu, caci EA ne-a adus impreuna si numai EA ne poate face fericiti. DA, CRED IN IUBIRE! E minunat sa iubesti, iar viata nu inseamna de fapt nimic fara IUBIRE. Viata mea a capatat un sens de cand iubesc. Si mai cred ca e adevarat: doar iubirea ne mai poate salva. Pe mine m-a salvat. Va doresc si voua acelasi lucru!

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe unica.ro
Eva.ro
Loading...
Recomandari
Evz.ro
Doctorul Zilei
Glamour
Elle
Sfatul Medicului
Viva.ro
Mai multe din Povestea ta
Vă recomandăm: