„Nu m-am gândit că nu pot învinge cancerul”

De Erika Chivu pe 18 ianuarie 2010

Acum cinci ani, Anghelina Glisici a primit un diagnostic de care ne temem multe dintre noi: cancer la sân. Astăzi este sănătoasă, plină de viaţă şi ajută alte femei care se luptă cu boala.
„Anul acesta certificatul meu de naştere va împlini 61 de ani, vârsta pe care eu nu am împlinit-o şi sper că nu o voi împlini niciodată pentru că mă simt «tânără şi neliniştită»”. Aşa se prezintă Anghelina Glisici, doamna care a lucrat toată viaţă în cercetare, fiind pasionată de chimie. Acum, deşi are multe preocupări şi încă lucrează, pasiunea ei cea mai mare este viaţa.

Probabil şi pentru că a fost la un pas de a şi-o pierde…

„Am ştiut că este cancer”

Totul a început în 2004, când Anghelina a descoperit un nodul la sânul drept. Când l-a simţit prima dată a ştiut că e vorba de cancer. Bănuiala i-a fost confirmată în urma analizelor. „A fost un şoc, s-a prăbuşit cerul pe mine”, recunoaşte ea. Tocmai depăşise o altă boală şi se lăuda cu schimbările pe care le făcuse în viaţa ei şi cu optimismul câştigat.

La început a crezut că diagnosticul de cancer este o pedeapsă. „Dar mi-am dat seama că este un examen, un test în care, în condiţii pot să spun extreme, de la mine se cerea să gândesc pozitiv”.

A fost sigură că o să învingă

„O clipă nu m-am gândit că nu aş putea învinge cancerul.” Aşa că s-a hotărât să lupte pentru a trece acest test, s-a înarmat cu optimism, curaj şi a crezut în Dumnezeu, în ajutorul familiei, dar şi în medici.

A făcut tot ce i-au recomandat ei: intervenţia chirurgicală, chimioterapie şi radioterapie. „În momentul în care tumoarea a fost extirpată eu m-am considerat vindecată. Chimioterapia şi radioterapia au fost tratamente pe care le-am făcut pentru că aşa au spus medicii că este bine şi eu i-am ascultat”.

Cancerul nu poate fi vindecat de medicina alternativă

Ca supravieţuitoare a unui cancer, Anghelina are şi o recomandare pentru alţi bolnavi. „Sunt o adeptă a medicinei alternative, indiferent care ar fi, dar în cazul cancerului, care este o boală perfidă, este de fapt un balaur cu multe capete, eu recomand ca cei care primesc acest diagnostic să urmeze în primul rând tratamentele indicate de oncologi.”

După operaţie, a făcut analize din trei în trei luni, timp de doi ani, apoi din şase în şase luni, până s-au împlinit cinci ani. Analizele nu le-a plătit pentru că s-a interesat, a întrebat şi a reuşit să le facă gratuit.  

Radioterapia a suportat-o uşor, dar tratamentul cu citostatice a fost mai greu. „Cum m-am simţit în timpul chimioterapiei? Rău. Dar nu se moare din asta. Există şi lucruri mai rele şi mai grele decât vreo trei luni de greaţă continuă. Dacă pleci cu idea că «acum îmi este rău, dar va trece şi îmi voi relua viaţa aşa cum a fost» rabzi un pic şi mergi mai departe”.

Şi, într-adevăr a mers mai departe pentru că lucrează din nou, deşi ieşise la pensie înainte să-şi descopere boala.

Ce a motivat-o să lupte cu o boală atât de necruţătoare cum este cancerul? I s-a părut normal să o facă.

„Pentru om, caracteristică este starea de sănătate, aşa am fost creaţi, să fim sănătoşi, fericiţi, dar câteodată o luăm razna şi ne îmbolnăvim. Bunul Dumnezeu ne dă starea de boală ca să ne oblige să ne oprim din iureşul nebun în care singuri ne-am băgat şi să ne gândim că ar fi bine să schimbăm ceva în viaţa noastră.”

Schimbările au constat într-o grijă mai mare faţă de propria persoană, dar şi faţă de ceilalţi.

A ajutat-o familia, care i-a fost tot timpul alături, dar spune că cei dragi nu au avut prea mult de lucru. „Dupa operaţie am considerat că sunt un om sănătos aşa că nu prea am avut nevoie de ajutor. Am avut o singură cere faţa de ei: să mă însoţească cineva în ziua în care făceam perfuzia de chimioterapie.”

Cancerul nu este o condamnare la moarte

Am întrebat-o ce le-ar transmite femeilor care se luptă cu aceeaşi boală, cancerul la sân.

„Să aibă în vedere că diagnosticul de cancer nu este o condamnare la moarte. Din contră, te poate determina să te mobilizezi, şi să descoperi că ai talente ascunse. Pentru aceasta stau mărturie picturile pe care le realizează doamnele (membrele grupului Dorinţa – n.r.) în timpul orelor de terapie prin artă”.

„Tratamentul este greu, dar trece. Să aibă încredere în primul rând în puterea lor de a învinge, în competenţa medicilor şi în corectitudinea tratamentelor pe care le fac”, mai spune Anghelina.

Grupul Dorinţa, materializarea unor dorinţe

„În primul an după operaţie am petrecut mult timp prin sălile de aşteptare de la spitale şi am observat că majoritatea pacienţilor sunt foarte supăraţi pe tot şi toate, în viaţa lor predomină mânia, critica la adresa a tot şi mai ales a medicilor, asitentelor”, ne-a spus Anghelina.

„Sunt neîcrezători în medic, în tratamentul primit. Sunt depresivi, certăreţi, te miri ce-i poate scoate din sărite. În comparaţie cu ei eu eram mai calmă, aveam încredere în medici, în tratament şi eram sigură că o să mă fac bine. Ca să ajung în această stare am fost ajutată de cei din jurul meu. Drept recunoştinţă faţă de cei care m-au ajutat am hotărât şi eu să-i ajut pe alţii”.

Aşa a luat naştere, la Timişoara, Grupul de Suport al Bolnavelor cu Cancer de Sân „Dorinţa”. În afara Anghelinei, printre fondatori se mai numără o altă supravieţuitoare a cancerului la sân şi un grup de oncologi. „Dacă vă uitaţi atent la siglă veţi vedea o inimă. Este inima noastră plină de iubire faţă de viaţă şi faţă de cei care ne-au ajutat să învingem boala.”

Întâlnirile grupului „Dorinţa” sunt săptămânale. Membrele se informează prin întâlniri cu medicii voluntari, fac terapie prin artă şi… se distrează. De la prima noastră conversaţie, Anghelina ne-a atras atenţia că întâlnirile grupului se lasă cu degustări de prăjituri.  

Foto: www.grupsuportdorinta.blogspot.com

Cum arăta Adelina Pestrițu în copilărie: "Îmi dau seamă cât de repede trecem prin viață"

Cum arăta Adelina Pestrițu în copilărie: "Îmi dau seamă cât de repede trecem prin viață"