Încă aştept dragostea vieţii mele!

Îmi este foarte greu să povestesc aici tot prin ce-am trecut de-a lungul vieţii mele, dar o să încerc. O data pentru că am nevoie să pun totul pe hârtie, şi a doua oară …
pentru că sper că povestea mea să ajute pe alţii. Să nu se mai întâmple nimănui lucurile de groază care mi s-au întâmplat mie.

Pe scurt, să mă prezint, sunt Silviu, am 45 de ani şi sunt homosexual. Am ştiut că sunt aşa de la 15-16 ani, când am întâlnit prima iubire, un actor cu 10 ani mai în vârstă decât mine. M-am îndrăgostit la prima vedere, şi relaţia noastră a fost minunată, până când am împlinit 18 ani şi el a întâlnit pe cineva mai… tânăr.
 
M-a uimit întotdeauna puterea cu care am acceptat ce şi cine sunt de la început şi naturaleţea cu care nu am avut dubii legate de sexualitatea mea. Dar asta l-a uimit şi pe tatăl meu, care a încercat mereu să afle ce s-a întâmplat cu baiatul lui de-a ajuns homosexual!!! A încercat şi cu vorba bună şi cu ţipete şi urlete şi cu bătaia, care nu-i aşa… e ruptă din răi? Când a văzut că nu merge nimic ştiţi ce-a făcut? M-a denunţat la poliţie. 

Presupun că nu ştiaţi că pe vremea aceea homosexualitatea era pedepsită prin lege în România. Ei bine, am mers la închisoare doi ani de zile, şi nu pot să pun în cuvinte câte rele mi s-au întâmplat acolo. Nici eu nu vreau să-mi amintesc, pentru că am trecut o data prin şi peste anii aceia alături de un psiholog. 

Următoarea parte a vieţii mele, la 25 de ani am întâlnit un alt bărbat minunat cu care am trăit, Adrian, cel care m-a ajutat să trec peste prima dezamăgire în dragoste dar şi respingerea familiei.

Alături de el m-am simţit iubit şi fericit, dar cum am învăţat… totul se sfârşeşte în viaţă asta. El s-a hotărât să plece în străinătate înainte de ’89, şi crezând că voi încerca să îl opresc cumva a fugit într-o bună zi fără să îmi spună. Am aflat mai târziu că a ajuns în Franţa şi lucrează că arhitect… Mă bucur pentru el…

Mi-am revenit greu după plecarea lui, mai ales că rămăsesem singur şi a trebuit să renunţ la apartamentul închiriat şi să mă duc cu coadă între picioare înapoi la părinţi.

Asta a fost cea mai mare greşeală, pentru că a două oară tata a hotărât că o şedere la spitalul psihiatric va face ceea ce închisoarea n-a putut. Şi aşa am ajuns într-o secţie groaznică, alături de oameni cu adevărat oropsiţi de soartă, unde am avut parte de medicamente care mă lăsau inconştient sau lipsit de reacşţie, şi tratamente cu electroşocuri. 

Soarta a făcut că după 20 de zile să pot pleca fără permisiunea familiei şi de atunci nu i-am mai vorbit până la moartea lui, acum 2 ani. Nu mai aveam ce să ne spunem sau să ne arătăm unul altuia.

M-am angajat contabil într-o firmă, am uitat să va spun că printre toate astea făcusem şi un curs de specializare… şi totul a intrat într-un făgaş normal… 

Dar tot aştept dragostea vieţii mele, un bărbat bun şi înţelept, care să aibă curajul să nu îmi frângă inima!
 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe unica.ro
Eva.ro
Loading...
Recomandari
Evz.ro
Doctorul Zilei
Glamour
Elle
Sfatul Medicului
Viva.ro
Mai multe din Povestea ta
Vă recomandăm: