E cumplit să nu poţi răspunde unui “te iubesc”

Din ce în ce mai des, lumea vorbeşte despre divorţuri… să fie aste soluţia secolului? M-am tot întrebat în ultima vreme de când căsnicia mea … “scârţâie”. Sunt doar o femeie foarte puţin…
puţin trecută de 30 de ani, căsătorita de 7, cu două mari realizări: doi copii minunaţi!

Că orice altă femeie, încă din copilărie, mi-am dorit “nunta perfectă”… Nu a fost să fie aşa. Au fost multe neînţelegeri între familii (a mea şi a soţului), care s-au răsfrânt asupra noastră, tensionându-ne la maxim, chiar şi în ziua pe care mi-am imaginat-o mereu, că fiind cea mai fericită din viaţă unei femei…
Îmi iubeam soţul… sau cel puţin aşa cred!

Nu eram nici prea crudă, nici prea coaptă – cum se spune în popor, pentru a mă mărită şi a da naştere la doi copii (întâi unul, apoi la interval de 2 ani, cel de-al doilea). Am ştiut foarte clar ce vreau cu adevărat de la viaţă mea, atunci când am făcut aceşti paşi atât de importanţi în viaţa oricui.

Totul părea să decurgă normal, eram o familie obişnuită, dar cu destul de multe neajunsuri materiale. Soţul meu era, şi este, un om muncitor, “de casă” – cum se mai spune, nu mi-a creat probleme deosebite niciodată. Au mai existat discuţii aprinse, certuri şi polemici între noi doi, ca în orice familie, cred eu.

Însă problema cea mai mare, abia acum a apărut: după 7 ani de căsnicie, (9 de când locuim împreună) am obosit! Nu mai simţ NIMIC! Nici iubire, nici ură, nici atracţie, nici dispreţ… Absolut nimic! “Greu de imaginat! ” –  spune soţul meu, căruia nu i-am ascuns nici o clipă sentimentele şi frământările mele. De la bun început, am pornit pe un drum împreună sub deviza sincerităţii. Am respectat-o şi încă o respectăm, deşi doare….

Încă nu pot să-mi explic ce mi se întâmplă….

M-am gândit să divorţez. Dar încă nu mă simţ pregătită. Şi mai mult…. copiii îl iubesc mult pe tatăl lor. Şi el pe ei. Mă tem de ideea în sine "de divorţ", dar am senzaţia pe zi ce trece că este inevitabil.
Am trecut prin multe probleme alături de soţul meu. Mult mai multe decât bucurii. Nu am trăit niciodată “fericirea”. Nu ştiu cum e. Copiii, stresul cotidian, neajunsurile materiale, grijile şi nu în ultimul rând violenţele verbale (din partea soţului- cea mai mare problemă a lui) de care am avut parte, se pare că şi-au pus amprenta pe sufletul meu, într-un mod foarte aspru: am ajuns  nu  ştiu ce .  am ajuns să nu mai ştiu ce simt. Sau chiar să nu mai simt.

Mă întreb zilnic, ce anume m-a adus în starea asta? Am încetat să mai trăiesc, să mai vreau, să mai visez, să mai doresc… Pur şi simplu exist! şi atât….
În afară de copiii care îmi dau zilnic impulsul de a avea pentru cine deschide ochii dimineaţa, nu mai există nimic!
Soţul meu….paradoxal…deşi l-am făcut părtaş la tot ceea ce simţ (şi suferă mult),…susţine cu tărie că mă iubeşte, mă doreşte şi pentru el totul e la fel ca în prima zi.

Chiar dacă m-a jignit de nenumărate ori, chiar dacă a ţipat la mine fără rost şi a reacţionat prea dur în anumite situaţii…
Eu nu mai ştiu ce e mai bine să fac… atât pentru familie, copii, cât şi pentru mine…
Este atât de complicat sufletul unei femei  şi atât de sensibil…

Foto:Shutterstock

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe unica.ro
Jurnalul.ro
Observator.tv
Eva.ro
Loading...
Recomandari
Evz.ro
Doctorul Zilei
Glamour
Elle
Sfatul Medicului
Viva.ro
Mai multe din Povestea ta
Vă recomandăm: