Cronică de film: Umilinţa – „The King’s Speech”

De Unica.ro pe 10 februarie 2011

Deşi ignorat până de curând la marile premii din industria americană a filmului, The King’s Speech, regizat de englezul Tom Hooper…
… şi scris de David Siedler, este un excelent film ce investighează drama trăită de regele George al VI-lea al Marii Britanii.

Motivul pe care îl propune se pretează mai mult unui subiect de gossip aristocratic: regele era bâlbâit şi nu putea să susţină vreun discurs în public care să nu degenereze într-un chin interminabil.

Nu ţin minte să fi văzut, de la Ultimul împărat încoace, vreun alt film care să dezbrace de orice măreţie şi să pună într-o lumină atât de vulnerabil-măcinată o figură din istoria recentă. Poate şi datorită lui Colin Firth, care este chiar monumental, indiferent că îi va intra sau nu în buzunar Oscar-ul de anul acesta.

Firth este genul de actor care nu a devenit un clişeu pe care trebuie să îl susţină într-un fel sau altul (precum unii „mari” actori de la Hollywood care nu îşi merită neapărat statutul) şi plonjează cu o incredibilă lipsă de mândrie profesională în personajul pe care îl are de jucat (aşa face mereu). Regele său e ros de inferioritate, neputinţă, neîncredere şi toate îi apar pe faţă într-o manieră total necosmetizată.

Este un actor pur şi simplu cinstit şi e ciudat cum treaba asta a ajuns atât de rară în ziua de azi, cu figuri de actori pe care scrie mereu „Asta e pentru Academie în primul rând, pentru mama şi tata în al doilea rând, pentru agentul meu în al treilea rând, apoi pentru colecţia mea video iar voi, ăştia care vă uitaţi, sunteţi şi voi undeva pe-acolo”.

Figura sa este mai mult a cuiva care încearcă să îşi păstreze demnitatea într-un fel care a redus-o mai degrabă la o luptă de rezistenţă, una a cărei victorii suferă o amânare continuă.

Pe celălalt plan e Geoffrey Rush, care îl joacă pe logopedul său, ce încearcă să îi demonstreze că motivul bâlbelor sale nu ţine de fizic, ci de emoţii. Cu alte cuvinte, încearcă să îi vindece complexele din copilărie şi să se facă cel mai bun prieten al său.

Şi într-adevăr, destăinuirile dintre patru pereţi nu întârzie să apară, la fel ca şi cordialităţile afectuoase dintre doi bărbaţi. Rezumat astfel, filmul poate fi uşor expediat ca un infantil exerciţiu de a urni nişte clişee greoaie. Dar nu cred că e chiar aşa.

În primul rând, pentru că un schematism ar fi sunat în felul următor: fiul e copleşit de lipsa de afecţiune a tatălui, fiul găseşte forţă în prietenul său, nevastă, copii etc, tatăl îl încurajează pe fiu, fiul reuşeşte în final să se ridice. Ceva precum Shine, să zicem: Shine e un film excelent datorită imaginaţiei cu care toate aceste clişee sunt executate şi, mai ales, jucate de actorii săi.

E adevărat că The King’s Speech nu se joacă cu prea multă imaginaţie cu aceste idei, ci cam goneşte printre ele cu mai multe ocazii. Dar nici nu le reciclează grosolan.

Citeşte continuarea articolului pe filmreporter.ro!

Foto: PR

Motivul bizar pentru care regina Elisabeta a II-a mănâncă banane cu furculița

Motivul bizar pentru care regina Elisabeta a II-a mănâncă banane cu furculița