Asta-i muzica ce-mi place!

Virgil Ianţu vorbeşte despre primii paşi în muzică şi despre felul în care aceasta i-a marcat viaţa.

 

Larmă mare, agitaţie, emoţii de părinţi dornici să îşi facă odraslele artişti, inconştienţă multă, aşteptare, mândrie şi dezămăgire, toate pe un singur hol, unde copii de şase şi şapte ani aleargă înainte şi înapoi. Pe stânga, aproape de capăt, este sala 18. De acolo a pornit totul.

Imaginile sunt extrem de clare şi acum! Ajung cu mama la rând. Doamna Bica, o distinsă doamnă profesoară de teorie, îmi dă un creion în mână. Mă uit nedumerit, pentru că nu era nicio hârtie pe pianul negru, mare, de concert. Începe să apese haotic pe clape, iar eu trebuia să o urmez cu vocea unui copil de cinci ani şi jumătate şi să intonez curat. O fac, ce mare lucru?! După patru, cinci intonări fără probleme mă lămuresc ce era cu creionul. Avea şi doamna profesoară unul. Şi începe să bată uşor, în pian, nişte ritmuri la întâmplare. Ce fain! O urmez. Bat şi eu la fel. Complică lucrurile. Redau întocmai. La un moment dat se opreşte şi se uită la mine peste ochelari. Mulţumesc, zice ea. Spun şi eu sărut mâna şi ies de mână cu mama, care tocmai mă întrerupe în acest moment din ce scriu.

Parcurgem cu greu holul lung şi îngust şi, când să dispărem în stânga, spre viitoarea mea sală de teorie, se aude un glas „fatidic“. Era viitorul meu profesor de vioară, de care m-am mai despărţit abia la 18 ani. Dorea să mă preia peste un an la clasa lui. De ce peste un an? Să începem de acum, de la preşcolari. Vioara şi teoria muzicii! De ce am ajuns acolo mai devreme cu un an? Din greşeala domniţelor de la grădiniţă, dar asta nu mai conta. Eram luat, soarta era deja la Reghin, în alegerea viorii.

Am făcut această introducere uşor literară pentru cei care mă întreabă de unde pasi­unea pentru muzică. Am câţiva amici în gaşcă foarte pasionaţi când vine vorba de muzică. Nume de trupe, solişti, chitarişti, albume, scule audio, de DJ, ce mai, mare pasiune. Câteodată îi şi invidiez pentru focul pe care îl au pentru muzică.

Pentru mine şi pentru câţiva dintre cei care erau la coada amintită mai sus, muzica nu a fost o pasiune. Însă, din momentul descris anterior, muzica a devenit un mod de viaţă.

De dimineaţă, de cum mă apropiam de clă­direa şcolii, se auzeau instrumente amestecate, fiecare cu sonoritatea lui. E frumos acest peisaj auditiv, vă recomand să îl savuraţi când aveţi ocazia. Din acel moment intram în lumea mea. O lume din care nu am mai ieşit niciodată. Parcă şi gustul arcuşului din lemn de trandafir era mereu prezent, la fel şi mirosul de sacâz. Bătăturile de la degete şi de sub bărbie m-au părăsit destul de greu, dar ce nu m-a părăsit nicio­dată a fost bucuria pe care mi-o oferea sce­na. Era însoţită întotdeauna şi de o mare presiune. Până la un moment dat, când bucuria pălea în comparaţie cu presiunea pe care o resimt şi acum.

De multe ori mă întreb de ce nu i-a dat Dum­nezeu copilului sufletul unui adult. Probabil că ar trebui să mă întreb de ce nu rămâne omul toată viaţa cu suflet de copil. Nici nu ştii cum e mai bine. Îmi pun această întrebare pentru că mi-aş fi dorit enorm ca atunci când cântam la vioară să am sufletul de astăzi.

Acum, momentele pe care le trăiesc pe scenă, atunci când cânt, sunt cele care mă transformă şi mă trimit din nou în lumea mea. Închid ochii şi mă bucur. Zâmbesc sau plâng şi trăiesc până la capăt. Mai mult nu se poate. Şi de fiecare dată îmi spun cât de norocos sunt să pot trăi atât de puternic. Mi-aş dori ca orice om să simtă măcar o clipă din acea bucurie perfectă pe care ţi-o oferă muzica şi pe care o simte un artist atunci când e pe scenă.

Cred că maturizarea mea emoţională şi artistică a venit pe la 20 de ani. Madrigalul şi maestrul Marin Constantin au reprezentat „şcoala“ sufletului. El ne culegea şi ne aduna într-o lacrimă perfectă de emoţie. Este atât de frumos să te laşi copleşit de emoţii! Să nu vă feriţi să vă arătaţi emoţiile, cu gândul că sunteţi vulnerabili. Râdeţi mult, plângeţi, bucuraţi-vă din tot sufletul. Pe mine muzica m-a învăţat să fiu eu, trist sau fericit, dar real, viu.

Ascultaţi muzică şi nu o lăsaţi să treacă doar prin urechi. Direcţionaţi-o, treceţi-o şi prin suflet. S-ar putea ca atunci să desco­pe­riţi cu adevărat emoţia unei piese… sau poa­te ceea ce vă doresc cel mai mult e să descoperiţi emoţia celui care o oferă, şi a­tunci să şoptiţi uşor, în gând, „Asta-i muzica ce-mi place!“.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe unica.ro
Eva.ro
Loading...
Recomandari
Evz.ro
Glamour
Elle
Sfatul Medicului
Viva.ro
Mai multe din Prietenii Unica
Vă recomandăm: