ANA BARTON: “Scriu pentru mine, e o nevoie vitală. De publicat însă, public pentru oameni”

De Adina Rosetti pe 08 octombrie 2018
Cu o educație eclectică (Teologie, Litere, Cultură și Civilizație Ebraică, Psiholingvistică), o poftă de viață și de scris irezistibilă și un umor delicios (câteva mostre aici: www.anabarton.ro), Ana Barton a devenit scriitoare cu acte-n regulă după 40 de ani, când a debutat cu „Prospect de femeie“ și „Mamifer“, ambele apărute la Editura Herg Benet în 2014.  Au urmat într-un ritm foarte rapid și alte cărți, cea mai recentă fiind „Pervazul lui Dumnezeu”, Ed. Humanitas, 2017.  

De ce și pentru cine scrii tu, Ana?

Scriu pentru că nu mai știu cum să nu scriu. Am o durere-n stern când aș vrea să scriu, dar viitura zilei sau a săptămânii nu mă lasă. Pentru că nu pot să scriu în orice clipă, în orice stare. Scriu, așadar, pentru mine, e o nevoie vitală. De publicat însă, public pentru oameni, asta e limpede. Când am dat drumul în lume unui text sau unei cărți, mă gândesc la oameni.

Ai vrut să te faci avocată, ai studiat teologia și literele și-ai ajuns scriitoare, trecând mulți ani prin publicistică. Cum așa?

Cred că așa s-a potrivit, până la urmă, deși, recunosc, îmi pare rău azi că nu am făcut Dreptul atunci. Mi-ar fi plăcut să pledez, simt că aș fi fost foarte bună la asta. Am început să fac publicistică culturală înainte de a intra la facultate, mi-a plăcut mult, am rămas în ea peste douăzeci de ani. De fapt, o fac și acum. Acum însă îi înțeleg altfel rostul: e o datorie vitală în această societate să vorbești despre valoare, tocmai fiindcă s-au diluat criteriile de valoare, ba, pe alocuri, s-au inversat și e periculos pentru noi toți. La Teologie și la Litere m-am dus pentru că sunt pasiunile mele. Bine, și istoria este, dar nu le puteam face chiar pe toate. La masterul de Cultură și Civilizație Ebraică am ajuns citind multă literatură evreiască, am vrut să înțeleg mai bine această cultură. La doctoratul în psiholingvistică am ajuns pentru că am vrut să aprofundez relația dintre simțire și limbaj, felul în care cuvântul și emoția se influenețează reciproc. N-am terminat doctoratul, dar am învățat mult în cei patru ani de studiu. Știu, sunt eclectică, într-o vreme mă apăsa treaba asta, acum îmi accept eclectismul.

Scriitoare n-am ajuns când am publicat, atunci credeam că, uite, public o carte, ce minune! Dar reacțiile cititorilor și ale criticii de specialitate m-au făcut să iau în calcul că aș putea fi scritoare. Cam după un an de la publicarea primelor două cărți – scrise în patru ani înainte de apariții – am acceptat că sunt scriitoare, că, de fapt, am fost mereu, numai că eu am crezut că scriitorii sunt cei pe care îi citesc și-i admir eu, că n-am cum fi și eu scriitoare, ar fi prea mult.

Mulți mari scriitori au debutat după 40 de ani. La tine cum a fost? Aveai sertare pline cu texte sau te-ai (re)apucat dintr-odată de scris?

Slavă Domnului că eu nu-s o mare scriitoare, că mă speriam de întrebare. La patruzeci de ani și jumătate am publicat prima carte, „Prospect de femeie“ și, după șase luni, pe cea de-a doua, „Mamifer“. Începusem să scriu prozele din care sunt ele alcătuite cu patru ani înainte, fără să mă gândesc vreo secundă că vor fi publicate vreodată între niște coperte. Am renunțat să scriu la cincisprezece ani. Scriam… poezii. Când mi le-a citit un mare scriitor și mi-a zis c-o să fiu o prozatoare mare, că am… pff, cum să zic eu, parcă n-aș zice cum a zis el… toate datele să fiu, eu am înțeles că poeziile mele nu-s bune, la proză nu mă gândisem niciodată, deci, ca orice adolescent lovit în poematica lui fragilă, mi-am zis gata cu scrisul, n-ai tu treabă, vezi-ți de citit. Și, după douăzeci și ceva de ani, când m-am trezit scriind cu stiloul într-o agendă, ce să vezi?, am scris proză.

 Povestește-ne puțin despre „Pervazul lui Dumnezeu”, ce găsim acolo?

75 de proze, desfășurate în șase secțiuni, numite pervazuri, nu capitole. Le-am structurat după o oarecare apropiere sau corespondență tematică. Sunt povestiri relativ scurte, în care am desenat bucăți de viață trăită cu inimile personajelor, văzută cu ochii lor. Imaginează-ți un pervaz de lemn, imens, pe care încap toți oamenii, de la facerea lumii încoace, nu doar noi, contemporanii, și până la capătul lumii. Și stăm toți acolo, care turcește, care cu picioarele atârnate și dând din ele, care încolăciți unii pe după alții sau fiecare după sine însuși. Așa, o lume întreagă pe o bucată nesfârșită de lemn.

Ce-ți place cel mai mult să explorezi în scris? Ce teme, trăiri, emoții?

Mișcările sufletului omenesc, felul în care ele înfluențează ce gândesc și ce fac oamenii. Cum cred ei că unu plus unu fac doi, dar, la naiba!, rezultatul e mai mereu altul, cum e imposibil să înveți din propriile greșeli fără să te pietrifici, cum despre a învăța din greșelile altora nici nu poate fi vorba, cum trăim toți absolut totul contextual, cum, de asemenea, nu înțelegem mai niciodată contextele când focul e de tabără, cât de înduioșători suntem când ne dăm importanță, cum suntem cruzi toți, în ambele sensuri ale cuvântului „crud“, cum ne încăpățânăm să nu acceptăm că suntem trecători. Orice putem pricepe, numai că suntem trecători nu. Paradoxal, treaba asta, în loc să ne umple de rost, ne lasă pradă lipsei de sens. Sau, cum am scris în romanul „Jurământ de rătăcire“, toate astea de mai sus, prin ochii unui copil.

Ești foarte activă în mediul virtual, cât timp petreci acolo și cât expui din propria viață?

Sunt, da, destul de activă, e locul principal unde pot să spun ce cred, atunci când nu sunt în școli, licee și universități, să vorbesc cu copiii și tinerii, sau la evenimentele culturale. Uneori, petrec cam mult timp, îmi dau seama la finalul fiecărei zile, în funcție de gradul de epuizare, și cât din el se datorează prezenței în mediul virtual. Nu expun cine știe ce din propria viață, o fac doar atunci când cred că le-ar putea folosi celorlalți în vreun fel. Sau când cred că i-ar putea face să râdă, căci și ăsta e un mare folos, în vremurile astea durute în care trăim.

E important pentru un scriitor să fie în social media, să-l găsească cititorii? Cât de importantă este validarea cititorilor?
Da, este foarte important pentru un scriitor să fie în social media în ziua de azi, să-l afle cititorii. Astea sunt vremurile, toți suntem sub vremi. Cunosc un scriitor extraordinar care a ales să stea departe de social media. Cărțile lui foarte bune nu sunt cunoscute, iar pe mine mă doare asta. O să zici, poate, că nu e drept, că scriitorul scrie, asta e treaba lui. Așa este, numai că, vezi tu, oamenii nu prea mai citesc în zilele noastre, iar eu, când citesc ceva care îmi place, scriu pe Facebook dspre cartea aia, mi se pare că am datoria s-o fac, să afle cât mai mulți despre ea și despre cel/cea care a scris-o. Din cărți ne vom ridica noi, ca societate. Om cu om, carte cu carte. Nu văd altă șansă.
Pentru mine, este extrem de importantă validarea cititorilor. Dacă voiam să știu doar eu ce scriu, nu mai publicam. Cărțile sunt publicate ca să fie citite, nu ca să și le adauge scriitorul la CV. Mă atinge foarte tare când îmi scriu oamenii și-mi spun că le-a plăcut o carte, o povestire, că le-a schimbat perspectiva, că i-a făcut să schimbe ceva în ei, în viețile lor. Îmi face bine lucrul ăsta, și eu sunt om, am îndoielile mele de om, de scriitor, o vorbă bună mă ajută mult.

ANA BARTON: “Scriu pentru mine, e o nevoie vitală. De publicat însă, public pentru oameni"

„Sunt vrăjită de țara mea, sunt dependentă de ea”, declarai într-un interviu. Ce te fascinează, ce te enervează, ce ai schimba și la ce nu ai renunța niciodată din România?
Limba noastră mă fascinează, e cea mai frumoasă muzică pe care o cunosc și pe care o și înțeleg. Bunătatea oamenilor mă fascinează, e scânteia divină din om. Nu mă enervează nimic, nu mă mai enervează, caut să schimb ce nu-mi place, ce cred eu că nu e bine, după puterile mele. Vorbesc public și în particular despre ce cred că nu e în regulă la și cu noi, despre ce e necesar să înțeleg că nu-i în regulă și trebuie să facem toți eforturi pentru ca schimbarea să se producă, chiar și în zeci de ani: că spiritul comunitar nu e prea dezvolat, că voluntariatul ne e cine știe ce înțeles și practicat, că educația și sănătatea sunt esențiale, nu putem exista fără ele, că e obligatorie cultura dialogului, că disprețul și insulta nu aduc nimic bun, sunt cu totul păguboase.
Înțeleg de la românii plecați de mult sau de puțin timp în afara țării că le lipsesc enorm prietenii de acasă, chiar dacă au întreaga familie cu ei. Asta cred că e salvator pentru noi, faptul că încă mai construim prietenii. O să ne facem noi mari și o să-nțelegem că și iubirile se construiesc, se muncesc și ziua, și noaptea, deocamdată suntem o societate prepuberă, ne conduc preponderant emoțiile.

O rutină/ tabiet de scris? Dimineața sau seara? Pe hârtie sau la laptop? Cât de mult rescrii?
N-am nici rutină, nici tabiet. Dimineața, la prânz, seara, chiar în buza nopții. Adânc în noapte, nu, pentru că sunt o ființă eminamente diurnă. Am început scriind pe hârtie, acum doar iau notițe pe hârtie, scot agenda și stiloul și notez când mi-a venit ideea, indiferent unde aș fi: pe stradă, la un concert, la teatru. Da, scriu în orb când sunt la teatru sau la concert, rescriu acasă, când ajung. Pe urmă, la laptop. Acolo detaliez, finalizez. Dacă nu-mi convine, tai pur și simplu și-o iau de la capăt. Am bardă la mouse. 🙂

Ce să le facem copiilor ca să nu mai stea cu nasul în tabletă, ci cu el în cărți? 🙂

Nu știu. Ce-am făcut eu n-a fost bine, n-a funcționat. Fata mea a citit mult în clasele primare, scria și povești. După clasa a cincea, s-a cam oprit din citit. Eu, ca o mamă grijulie și speriată, am început s-o presez. Nici că s-a mai apropiat de cărți, cu toate că ne vedea pe noi citind. E clar că am greșit, dar asta e valabil pentru mine și copilul meu, deși cred că presiunea nu ajută pe nimeni. Cred c-a mai deranjat-o pe undeva, prin subconștient, faptul că eu scriu și public cărți. După ce-am publicat prima carte, mi-a zis îngrozită: „Și-acum o s-ajungi celebră ca Beyoncé?“ Se temea că n-o să mai am timp pentru ea și nici suficientă atenție. Acum e adolescentă și a reînceput să citească: Ferrante, Alain de Botton. De cărțile mele nu se apropie, cred că îi e frică să nu care cumva să mă valideze ca scriitoare, când ea are nevoie de mama ca să vorbească, să se sfătuiască, să își verse nemulțumirile, să facă mama sandvișuri, plăcintă, supă și lasagna. Și e absolut normal.

Foto: Narcis Pop, Ovidiu Moisin

Care este destinația de „detoxifiere digitală” din România, inclusă într-un top internațional

Care este destinația de „detoxifiere digitală” din România, inclusă într-un top internațional